Giuliano Ladolfi – licenţiat în Literatură la Universitatea catolică din Milano. Poet italian (tradus în engleză, franceză, spaniolă, georgiană, română), eseist, traducător şi editor. Profesor universitar la mai multe universităţi şi la Academia de Arte Frumoase din Novara. Jurnalist cultural la reviste italiene şi străine, prezentator de emisiuni culturale la Radio şi TV italiene, fondator şi director de reviste literare, precum Revista de poezie, critică şi literatură Atelier (1996-2023). A publicat mai multe volume de poezie, eseuri şi studii de literatură italiană. La poesia del Novecento: dalla fuga alla ricerca della realtà, în cinci volume, trasează istoria poeziei italiene de la începutul secolului XX şi până în zilele noastre.
În poemul Noaptea întunecată a Mariei, Giuliano Ladolfi o prezintă pe Fecioara Maria în ipostază pur umană, de mamă îndurerată, în noaptea răstignirii lui Isus, într-un tulburător monolog interior cu Dumnezeu, interogând Creatorul asupra sensului suferinței ființei umane și a morții.
Noaptea întunecată a Mariei
(fragment)
Un sens… un sens pentru această moarte!
Dacă Dumnezeu are un sens, să-l arate!
…dacă îl înțeleg, nu este Dumnezeu.
Doamne, te rog,
nu te revela ca o nebunie absurdă!
Dar faptul că nu ești înțeles este
cel mai rău
în fiecare chin omenesc.
Poate cunoașterea
înseamnă să suferi, să demaști,
și Paradisul
să știe să privească
fără să înțeleagă vreodată
pentru a anestezia
suflul vieții.
Ce sens are creația
dacă chinuri smintite sunt provocate
servitorului Tău inocent?
Zorii să nu stârnească
cântecul păsărilor,
culorile din deșert,
vocile oamenilor.
*
Cuvântul Primordial
să se-ntoarcă în gura Creatorului…
Și totul se liniștește
în neantul din care s-a născut.
Nu eram acolo când Tu ai pus
pietrele de temelie ale lumii,
când ai fixat pe cer
calea stelelor,
și nu te-am urmat niciodată
pe aripile vântului și nu cunosc din îngheț
melodia subtilă a luminii.
Și Tu unde erai când Cel Drept
pe Cruce a fost răstignit
și striga, striga
că a fost părăsit?
Dar Tu unde erai când
în ultimul strigăt Te-a invocat?
*
Vrei să închid ochii?
Trebuie să urc pe cruce?
Poate suferi și Tu…
Ne-ai creat să fim pentru Tine
imaginile unei Ființe infinite,
dar acum ne trezim ca morți.
*
Visele mele de fată,
însuflețite de vestire,
se ciocneau de acelea ale lui Iosif…
Și el s-a lăsat condus
de acel plan misterios.
Dar copilul trebuia să răscumpere
Israelul să stăpânească
de la o mare la alta
până la marginile pământului…
Cine era acel Copil stăruitor,
care vorbea numai
cu strălucirea ochilor săi?
*
Dar cine era acel copil?
Nici eu nu-i mai pot
contura chipul.
Chipul? Al unui copilaș
adorat de Magi?
Sau al unui profet
între corurile din Ierusalim?
Ori acela al morții?
Și el s-a născut să moară
urcând pe cruce, El
care niciodată n-a privit
pe cineva fără un licăr
de iubire?
Acum imaginile
se tulbură
și se clarifică,
dar răspunsul nu ajunge la mine.
Cine era acel fiu?
Și cine este această mamă?
Cine se află la rădăcina
acestei existențe?
Cine a vrut să fie tratat
drept criminal… și să fie crucificat?
Și de ce trădarea?
cu dezmințirea și fuga?
*
Singur, sus, pe crucea aceea,
de Dumnezeu părăsit…
Dumnezeule, dar Tu ești la rădăcina
acestei nimiciri?
„A vindecat, a înviat morții”…
Dar n-a rezistat.
De ce?
În noaptea asta întrebările
îmi străpung carnea.
Cine, cine, Dumnezeule,
cine a vrut moartea celui Drept?
Pământul și cerul sunt despărțite
iar omu-i învăluit de întuneric
nu simte decât al pământului cutremur.
Stânca se înalță
pe mine, nu pe mormânt;
întunericul nu pătrunde în mormânt,
îmi izbucnește în ochi, în minte.
De acum moartea sa mă împiedică
să iubesc, să sper.
Poate că zorii nu se vor arăta
și în noaptea asta cocoșul
la urechile lui Petru nu va cânta.
Dumnezeule, Dumnezeule,
ne-ai părăsit?
În el toată omenirea
a fost distrusă.
Cine era acel fiu?
Și cine ești Tu, Dumnezeule,
…tot mai departe…
Nu Te mai caut: în întuneric
nu există distanță, nu există
trecerea timpului.
În întuneric cuvintele
îmi izbucnesc în față
și întrebările mă sugrumă.
Unde ești? Strigătul lui
pe cruce străpunge simțirea
și ajunge până la Tine.
Și răspunsul e doar noaptea,
noaptea și tăcerea… noaptea și tăcerea…
*
Îl priveam pe copilul acela
șezând la masa mea:
care erau visele unei mame?
Cine era? Continua
să răsune în mine
întrebarea.
„Fiul Celui Prea Înalt” mi-a spus
mesagerul când devastatoare
o Lumină îmi transumana
ființa și într-o clipă
m-am simțit învăluită de Infinit.
Fiul Celui Prea Înalt?
izbăvirea poporului…
și tronul lui David, tatăl său?
mormânt, tăcere, suferință,
părăsirea disperată…
*
Dacă Tu, Dumnezeule,
ești iubirea și ești mila,
cum îmi spunea Isus al meu,
suferința nu-și află loc în Tine…
*
Ce este disperarea asta
ce mă împinge spre întuneric?
Moartea e singurul licăr de lumină.
Fiul meu, cine te-a condamnat?
Ce judecată te-a țintuit
pe astă cruce?
Tu, nenăscut din om,
te-ai încărcat cu toate suferințele.
De ce să suferi? De ce să te naști?
De ce să creezi, Doamne,
pe acela pe care-l condamni la durere?
Totul se naște în Tine și numai în Tine ajunge
lumina zilei, precum
totul moare în Tine și totul în Tine
se întoarce în neant.
De ce acest Calvar?
De ce acest mormânt și astă noapte
întunecată în care Te-am pierdut.
Mă simit respinsă de Iubirea Ta.
Ești Dumnezeul Părinților noștri
care cere sacrificiul
ființelor pe care le-ai creat
ori ești Dumnezeul lui Isus,
Tată milostiv și bun?
*
În noapta asta simt întunericul Tău
cum îmi învăluie trupul și mă sufocă.
În promisiuni, mă simt trădată:
Cu acest fiu aș vrea să fiu îngropată
pentru a-i striga inocența …
Traducere din franceză de Sonia Elvireanu
(Volum în curs de apariție la Editura Ars Longa din Iași)