Poem de Giuliano Ladolfi: Noaptea întunecată a Mariei (fragment)

Giuliano Ladolfi – licenţiat în Literatură la Universitatea catolică din Milano. Poet italian (tradus în engleză, franceză, spaniolă, georgiană, română), eseist, traducător şi editor. Profesor universitar la mai multe universităţi şi la Academia de Arte Frumoase din Novara. Jurnalist cultural la reviste italiene şi străine, prezentator de emisiuni culturale la Radio şi TV italiene, fondator şi director de reviste literare, precum Revista de poezie, critică şi literatură Atelier (1996-2023). A publicat mai multe volume de poezie, eseuri şi studii de literatură italiană. La poesia del Novecento: dalla fuga alla ricerca della realtà, în cinci volume, trasează istoria poeziei italiene de la începutul secolului XX şi până în zilele noastre.

În poemul Noaptea întunecată a Mariei, Giuliano Ladolfi o prezintă pe Fecioara Maria în ipostază pur umană, de mamă îndurerată, în noaptea răstignirii lui Isus, într-un tulburător monolog interior cu Dumnezeu, interogând Creatorul asupra sensului suferinței ființei umane și a morții.

Noaptea întunecată a Mariei

(fragment)

Un sens… un sens pentru această moarte!

Dacă Dumnezeu are un sens, să-l arate!

…dacă îl înțeleg, nu este Dumnezeu.

Doamne, te rog,

nu te revela ca o nebunie absurdă!

Dar faptul că nu ești înțeles este

cel mai rău

în fiecare chin omenesc.

Poate cunoașterea

înseamnă să suferi, să demaști,

și Paradisul

să știe să privească

fără să înțeleagă vreodată

pentru a anestezia

suflul vieții.

Ce sens are creația

dacă chinuri smintite sunt provocate

servitorului Tău inocent?

Zorii să nu stârnească

cântecul păsărilor,

culorile din deșert,

vocile oamenilor.

*

Cuvântul Primordial

să se-ntoarcă în gura Creatorului…

Și totul se liniștește

în neantul din care s-a născut.

Nu eram acolo când Tu ai pus

pietrele de temelie ale lumii,

când ai fixat pe cer

calea stelelor,

și nu te-am urmat niciodată

pe aripile vântului și nu cunosc din îngheț

melodia subtilă a luminii.

Și Tu unde erai când Cel Drept

pe Cruce a fost răstignit

și striga, striga

că a fost părăsit?

Dar Tu unde erai când

în ultimul strigăt Te-a invocat?

*

Vrei să închid ochii?

Trebuie să urc pe cruce?

Poate suferi și Tu…

Ne-ai creat să fim pentru Tine

imaginile unei Ființe infinite,

dar acum ne trezim ca morți.

*

Visele mele de fată,

însuflețite de vestire,

se ciocneau de acelea ale lui Iosif…

Și el s-a lăsat condus

de acel plan misterios.

Dar copilul trebuia să răscumpere

Israelul să stăpânească

de la o mare la alta

până la marginile pământului…

Cine era acel Copil stăruitor,

care vorbea numai

cu strălucirea ochilor săi?

*

Dar cine era acel copil?

Nici eu nu-i mai pot

contura chipul.

Chipul? Al unui copilaș

adorat de Magi?

Sau al unui profet

între corurile din Ierusalim?

Ori acela al morții?

Și el s-a născut să moară

urcând pe cruce, El

care niciodată n-a privit

pe cineva fără un licăr

de iubire?

Acum imaginile

se tulbură

și se clarifică,

dar răspunsul nu ajunge la mine.

Cine era acel fiu?

Și cine este această mamă?

Cine se află la rădăcina

acestei existențe?

Cine a vrut să fie tratat

drept criminal… și să fie crucificat?

Și de ce trădarea?

cu dezmințirea și fuga?

*

Singur, sus, pe crucea aceea,

de Dumnezeu părăsit…

Dumnezeule, dar Tu ești la rădăcina

acestei nimiciri?

A vindecat, a înviat morții”…

Dar n-a rezistat.

De ce?

În noaptea asta întrebările

îmi străpung carnea.

Cine, cine, Dumnezeule,

cine a vrut moartea celui Drept?

Pământul și cerul sunt despărțite

iar omu-i învăluit de întuneric

nu simte decât al pământului cutremur.

Stânca se înalță

pe mine, nu pe mormânt;

întunericul nu pătrunde în mormânt,

îmi izbucnește în ochi, în minte.

De acum moartea sa mă împiedică

să iubesc, să sper.

Poate că zorii nu se vor arăta

și în noaptea asta cocoșul

la urechile lui Petru nu va cânta.

Dumnezeule, Dumnezeule,

ne-ai părăsit?

În el toată omenirea

a fost distrusă.

Cine era acel fiu?

Și cine ești Tu, Dumnezeule,

…tot mai departe…

Nu Te mai caut: în întuneric

nu există distanță, nu există

trecerea timpului.

În întuneric cuvintele

îmi izbucnesc în față

și întrebările mă sugrumă.

Unde ești? Strigătul lui

pe cruce străpunge simțirea

și ajunge până la Tine.

Și răspunsul e doar noaptea,

noaptea și tăcerea… noaptea și tăcerea…

*

Îl priveam pe copilul acela

șezând la masa mea:

care erau visele unei mame?

Cine era? Continua

să răsune în mine

întrebarea.

Fiul Celui Prea Înalt” mi-a spus

mesagerul când devastatoare

o Lumină îmi transumana

ființa și într-o clipă

m-am simțit învăluită de Infinit.

Fiul Celui Prea Înalt?

izbăvirea poporului…

și tronul lui David, tatăl său?

mormânt, tăcere, suferință,

părăsirea disperată…

*

Dacă Tu, Dumnezeule,

ești iubirea și ești mila,

cum îmi spunea Isus al meu,

suferința nu-și află loc în Tine…

*

Ce este disperarea asta

ce mă împinge spre întuneric?

Moartea e singurul licăr de lumină.

Fiul meu, cine te-a condamnat?

Ce judecată te-a țintuit

pe astă cruce?

Tu, nenăscut din om,

te-ai încărcat cu toate suferințele.

De ce să suferi? De ce să te naști?

De ce să creezi, Doamne,

pe acela pe care-l condamni la durere?

Totul se naște în Tine și numai în Tine ajunge

lumina zilei, precum

totul moare în Tine și totul în Tine

se întoarce în neant.

De ce acest Calvar?

De ce acest mormânt și astă noapte

întunecată în care Te-am pierdut.

Mă simit respinsă de Iubirea Ta.

Ești Dumnezeul Părinților noștri

care cere sacrificiul

ființelor pe care le-ai creat

ori ești Dumnezeul lui Isus,

Tată milostiv și bun?

*

În noapta asta simt întunericul Tău

cum îmi învăluie trupul și mă sufocă.

În promisiuni, mă simt trădată:

Cu acest fiu aș vrea să fiu îngropată

pentru a-i striga inocența …

Traducere din franceză de Sonia Elvireanu

(Volum în curs de apariție la Editura Ars Longa din Iași)