Orice, oriunde, oricând (Everything, Everywhere All at Once) al lui Dan Kwan și Daniel Scheinert a obținut nu mai puțin de șapte Premii Oscar anul acesta, și aș adăuga, câteva dintre cele mai importante: cel mai bun film, cea mai bună regie, cel mai bun scenariu original, cel mai bun montaj de film, plus cea mai bună actriță (Michelle Yeoh), cel mai bun actor în rol secundar (Ke Huy Kuan), cea mai bună actriță în rol secundar (Jamie Lee Curtis). Filmul regizorilor Dan Kwan și Daniel Scheinert are aparența unei opera postmoderne, adică a unui film care reciclează în mod ludic rețete, citează zglobiu sau mai precis parodiază secvențe cinematografice din filme cult, precum Matrix, Kill Bill sau Terminator, jonglează satiric cu stereotipuri, și mai presus de toate ia toate aceste fragmente, un mixer, un bol masiv de nu mai puțin de 139 de minute și le amestecă până ce ele încep să sară sprințar ca floricelele de pop-corn. Povestea cadru merge ca melodramă centrată pe un caz social asezonat cu problematică LGBT, cu puțină discriminare, toate servite în sosul corectitudinii politice: Evelyn Wang (Michelle Yeoh) a imigrat din China în America unde a deschis o spălătorie publică alături de soțul său, prea bunul, blândul și smeritul Waymond Wang (Ke Huy Kwan), devotat total familiei. Femeia, caz clasic de bovarism, visează la o altă viață în care ar fi putut fi o artistă, cu alte alegeri, în măsură să-i deschidă orizontul, să fie o fiică mai bună pentru severul ei tată, Gong Gong (James Hong), pe care l-a adus în America, o mamă mai bună pentru fiica ei lesbiană (Stephanie Hsu), fiică aflată într-o mare criză identitar-adolescentină. Peste această criză personală vine fiscul întruchipat de acra, nemiloasa funcționară Deirdre Beaubeirdre (Jamie Lee Curtis), care vrea ordine în acte, pentru că altfel îi închide prăvălia. Se putea face un film numai cu asta în măsură să reflecte soarta imigrantului chinez și a capitalismului american, crize identitare și reconcilieri familiale, dar și cu societatea, cu apariția bunului american care salvează situația și o încununare morală la finalul happyendistic. Numai că regizorii au vrut ca melodrama să fie și SF și fantastic, și în același timp și un film cu Kung-Fu și de aventură și, dacă se poate, și comedie, all at once, cum bine zice titlul. De altfel, actorul care-l interpretează pe bunul chinez, Ke Huy Kwan, seamănă puțin cu Jackie Chan, iar Michelle Yeoh a jucat rolul feminin principal în Crouching Tiger, Hidden Dragon: Sword of Destiny, drama cu arte marțiale a lui Woo-Ping Yuen, iar aici devine și un războinic kung-fu. Practic, întreaga familie plonjează într-un multivers care seamănă cu un joc pe computer cu personaje ghidate de la un nivel la altul, cu o psihologie abia schițată, guvernate de acțiunea lor standardizată, cu schimbarea decorului și a cadrului. Un kitsch care își are propria tradiție în chinezăriile vândute în China Mall-uri, și nu numai, constituie substanța filmului. Într-o secvență a matrixului chinezesc, personajele au degetele sub formă de hot-dogs, în alta practică kung-fu-ul și luptă doar cu degețelele reduse la proporțiile unor creioane foarte ascuțite, într-o alta fiica recalcitrant-crizată a familiei apare precum fata sadic-ucigașă, dar cu codițe din Kill Bill, așa cum într-o variantă a multiversului inspectorul fiscal impersonat de Jamie Lee Curtis devine un fel de robot care ne amintește de Terminator, și de la asta trece la melodramatica situație a femeii la vârsta a treia, singură și ambetată, măritată cu fiscul.
Problema este că, de la un punct încolo, regizorii încep să zapeze tot mai rapid de la un univers la altul, încât povestea nu mai apucă să se închege, pierzându-și practic minimul suport de verosimilitate. Se sare dintr-un costum în altul, dintr-o acțiune în alta, dintr-o viață în altă viață posibilă, încât, la un moment dat, nu mai știi pe ce lume sunt personajele, dar realizezi că acest fapt nici nu mai contează, titlul filmului fiind ilustrativ pentru acest talmeș-balmeș multiversificat: orice, oriunde, oricând. Filmul care a primit Oscarul pentru Scenariu, se transformă în ceva dezarticulat, flasc, umflat la repezeală și apoi înțepat cu pocnet într-o explozie de confetti. O gogoașă care funcționează pe post de gaură neagră, reprezentând probabil vortexul alienării într-o parabolă aproximativă, apare pe final, când, în lupta cu răul reprezentat de tot felul de luptători kung-fu, într-o bătălie cu aspect de karaoke, aceștia sunt confruntați cu puterea dragostei care transfigurează totul într-un fel de număr de magie pentru copii. Ke Huy Quan, care a primit Oscarul pentru cel mai bun actor în rol secundar, este șters și stereotipal în rolul de soț la locul lui, blând, săritor, gata de comicării pentru a-și amuza clienții. O actriță bună, Michelle Yeoh, se străduiește să treacă dintr-o versiune în alta a multiversului, dar comutarea tot mai vertiginoasă de la o poveste la alta imprimă acestor roluri un efect de pantomimă sau de autopastișă. Cât despre Oscarul în rol secundar, Jamie Lee Curtis, trecerea de la întruchiparea parodică a lui Mr. Smith de sex feminin, dar sub povara vârstei a treia, la femeia singură care cântă la pian cu picioarele în timp ce-și împletește crenvurștii degetelor cu cei ai chinezoaicei bovarice, este una dacă nu hilară, cel puțin neinspirată.
Filmul regizorilor Dan Kwan și Daniel Scheinert ilustrează din plin o confuzie a valorilor în care Premiile Oscar se scufundă tot mai mult, pe măsură ce filmul American se închistează sub influența neoideologiilor plasate sub umbrela corectitudinii politice. Orice, oriunde, oricând vinde o gogoașă cinematografică, este o astfel de gogoașă de la un capăt la altul, un film insipid, refuzat de idee, o operă de bricolaj lipsită însă de imaginația și versatilitatea unui creator autentic.