Nimic nu este mai apropiat Parisului decât Sena, fluviul care îl străbate de la Sud-est la Sud-vest, închipuind o buclă domoală pe hartă, cuprinsă între cele două spații împădurite, Vincennes și Boulogne, pe care le ocolește de altfel cu multă grație. Nimic mai apropiat pentru că, la început, Parisul era o insulă înconjurată de două brațe ale aceluiași fluviu, ca și cum existența însăși a Cetății era inspirată de învăluirea apelor. Ceea ce, în fond, nu este lipsit de adevăr, pentru că veacuri de-a lungul Insula Cetății a fost – și rămâne – inima Parisului.
De la o zi la alta, Sena nu arată la fel. Uneori este atât de netedă încât pare o față de masă bine întinsă, alteori fremătătoare ca o rochie de mireasă, acoperind diafan pielea înfiorată a fericitei; adesea de un verde aproape transparent, cu reflexe albăstrii, rareori opacă, doar pe vreme de ploaie îndelungă în amonte, practic niciodată învolburată sau mâloasă, Sena este un fluviu pașnic, care se umflă discret în perioadele de inundație. În ianuarie 1910, când apele au pătruns în mii de locuințe și au acoperit zeci, dacă nu sute de străzi, fluviul era la fel de molcom ca de obicei, ajungând la cota maximă de 8,62 de metri pe scara hidrografică a podului Austerlitz. După care a fost nevoie de o lună întreagă ca să scadă, la fel de molcom.
Altminteri, Parisul văzut din perspectiva Senei este cât se poate de agreabil pe la 1836, când Charles Nodier publică La Seine et ses bords, lucrare neașteptată sub pana romanticului nuvelist, deloc literară, cu aer mai curând de ghid turistic redactat de un geograf și istoric amator. Aici aflăm, de exemplu, că în Evul Mediu erau 77 de biserici și capele în Insula Cetății, și că locul era atât de strâmt, încât fiecare parizian era nevoit să-și împingă semenii ca să poată păși pe pământ, dacă nu în glod, căci se pare că Lutetia, numele antic al Parisului, derivat din latinescul lutum, însemna orașul de noroi1. Desigur că, la epoca respectivă, asfaltul nu fusese încă inventat, iar canalizarea, dacă exista, nu funcționa nici ea tocmai cum trebuie.
Mai aflăm de asemenea că insula Saint-Louis este rezultatul unor lucrări de reunire, la începutul secolului al XVII-lea, a două insule distincte, Notre-Dame, care constituie partea vestică a insulei actuale și Île aux Vaches2, unde iarba se bucura, pare-se, de aprecierea unanimă a turmelor de vaci pariziene, fiind rezervată la vremea respectivă pașnicelor erbivore. Terenul a fost împărțit în parcele, vândut, iar la scurtă vreme au răsărit ca din pământ palate elegante, împrumutând insulei configurația actuală.
Sena și Parisul sunt solidare, unul nu există fără cealaltă, fapt ce reiese limpede din ultima carte a lui Léon-Paul Fargue, intitulată Paris, Seine3, care trebuia să apară în timpul vieții autorului, în 1947, cu litografiile lui Albert Marquet. Din păcate, proiectul a fost oprit de trecerea în neființă a celor doi, în același an. Textul, definitiv, nu a fost însă uitat, iar publicarea lui la șaptezeci și cinci de ani de la redactare constituie o neașteptată surpriză, plăcută desigur, orice text nou al lui Fargue bucurându-se de un indiscutabil interes. Dincolo de elanul liric care străbate volumul de la un capăt la altul, unele pasaje sunt de-a dreptul uimitoare. Sena, spune Fargue, este „un titlu curent […] pentru operele complete de inspirație pariziană4“, ca și cum fluviul ar fi un nesfârșit rulou de hârtie pe care se așterne existența Parisului, povestită cu harul și pasiunea celor care trăiesc în orașul lumină. Desigur, pe firul apei se declină ca un șir de mărgele o bună parte din geografia pariziană, cu locurile ei istorice, mai noi sau mai vechi, încărcate de o putere magică: Luvrul, Conciergerie, Grand-Palais, Orsay, Assemblée Nationale, pentru a numi doar câteva dintre ele… Există apoi o populație riverană, în afară de fericiții și nu prea numeroșii locuitori ai hotelurilor particulare, care pot privi Sena pe fereastră. Este vorba de două seminții distincte: cei de sus, adică buchiniștii de pe cheiuri, și cei de sub poduri, adică cei fără adăpost. Și unii și ceilalți au titlurile lor de noblețe, precum acel domn Hubert care, fiindcă locuiește sub Podul Artelor, se recomandă ca fiind „de la Academia franceză5“. Sena este prin urmare o poezie fluidă, generoasă și umanistă, căci ea a produs, în spațiul cuprins între Sainte Chapelle și Notre Dame, spiritul uimitor, verva ironică și tonul malițios6 care se recunoaște în identitatea pariziană. Simpla apropiere a acestor două vocabule: Paris, Sena, este în măsură să suscite o elocință pe care o „străbate vasul fantomă al seducțiilor7“. Nu este de mirare că, pe cale de consecință, Sena este prezentă în Paris chiar și acolo unde nu poate fi văzută.
O viziune foarte apropiată și totuși profund diferită asupra Senei decurge din opusculul semnat de Pierre Mac Orlan, La Seine8, republicat de Editura Le Castor Astral în 1991 cu o admirabilă serie de fotografii realizate de René-Jacques. Într-un fel, parcursul este similar: Sena intră în Paris la Bercy, se apropie de cele două insule, monumentele evocate sunt aceleași, buchiniștii stau cuminți fumând din pipă lângă cutiile lor pline de cărți, iar dincolo de Auteuil trece în alte teritorii, mai puțin pariziene. Deși materia este asemănătoare, tonul este deosebit. Mai întâi, Mac Orlan nu este un entuziast, iar lirismul său, atunci când se manifestă, seamănă mai curând cu un deznodământ imprevizibil, prin care umorul țâșnește pe nepusă masă, enunțat hâtru din vârful peniței. Există apoi o poetică a distanței și a măsurii care împrumută discursului o temperanță în perfectă consonanță cu aura mucalită a impresiilor restituite. Spre exemplu, atunci când evocă bucuria de a găsi prin cutiile unui buchinist un volum desperecheat din Restif de la Bretonne, autorul notează că „este încurajator dacă te gândești că nu mai trebuie găsite decât patruzeci și unu de tomuri pentru ca lucrarea să fie completă“, ceea ce ne permite să ne închipuim că cel care posedă restul de patruzeci și unu de volume ar fi copleșit de fericire să-l descopere tocmai pe cel absent, bucuria lui fiind „de o calitate necunoscută de majoritatea celorlalți9“. Dar privirea lucidă și dezamăgită nu este neapărat lipsită de poezie, mai ales atunci când este vorba despre Sena. Fluviul care traversează marile orașe le conferă acestora un caracter esențial. El poartă cu sine „elementele cele mai secrete ale tradiției“ și reflectă câteodată imaginile trecutului „ca o oglindă un pic întunecată, ceea ce adaugă acestor imagini o distinsă melancolie10“. Insula Saint-Louis, mai discretă decât sora ei mai mare, plutește ca o corabie pe apele Senei, purtătoare de nenumărate cărți, căci pentru Mac Orlan ea este domeniul scriitorilor. Valurile fluviului scaldă cheiurile celor două insule ale căror clădiri se sprijină unele pe altele cu o încredere dovedită de mai multe secole de intimitate11. Locuri istorice, desigur cunoscute, ar putea fi inventariate, dar o asemenea acțiune presupune un soi de banalizare a domeniului fluvial, cam toți scriitorii pasionați de Paris au făcut-o cu mai mult sau mai puțin har. Mai interesant este pentru Mac Orlan să se oprească asupra populației de pe cheiuri, să evoce personaje care trăiesc într-o sărăcie lucie, precum acel Père Armand, al cărui portret ocupă un întreg capitol. Ori să facă elogiul Turnului Eiffel, care nu a început să fie apreciat de parizieni decât spre 1910, până atunci fiind considerat ca o monstruozitate industrială, în dezacord total cu spiritul Parisului. Proximitatea Senei îi conferă Turnului Eiffel un prestigiu subliniat de platitudinea molcomă a apei. Or, tocmai această modernitate în deplin contrast împrumută Senei o distincție aparte; trecând pe lângă Turnul Eiffel, Sena își împrospătează apele la misterul tinereții veșnice: „este un fluviu impunător, tânăr și viguros, pe care îl domină cel mai mare turn din lume; un fluviu destinat traficului, care adaugă aerului iodat venit dinspre mare elementele misterioase ale electricității12“. Să nu uităm că textul a fost scris în 1927 și că tematizarea turnului, rară în literatura epocii, se bizuie pe aura de progres industrial pe care acesta a adus-o la expoziția universală din 1889.
Ar mai fi de adăugat poate faptul că există și cărți ratate despre Sena, cum ar fi cea publicată de Francis Ponge13, plină de considerații hidrografice, chimice, fizice și meteorologice, de neînțeles sub pana unui poet, mai preocupat să se pună pe sine în valoare, decât să surprindă frumusețea senină a unui parcurs istoric și cultural. Rămâne farmecul incontestabil al unei plimbări pe lângă cutiile de lemn ale buchiniștilor în beneficiul bibliofiliei personale și al esteticii urbane modelate de măreția Senei.
________________________________________
1 Charles Nodier, La Seine et ses bords, Les Editions de Paris, 1992, p. 105.
2 Ibidem, p. 104.
3 Fata Morgana, 2022.
4 Paris, Seine, ibidem, p. 42.
5 Ibidem, p. 79-81; 44.
6 Ibidem, p. 97.
7 Ibidem, p. 101.
8 Ed. Pierre Lafitte, col. „Visages de Paris”, 1927.
9 La Seine, 1991, p. 42.
10 Ibidem, p. 9.
11 Ibidem, p. 33.
12 Ibidem, p. 57.
13 La Seine, La Guilde du Livre, Lausanne, 1950.
