Ceea ce mi-a atras prima dată atenția la expoziția M.H. Maxy de la Avangardă la Socialism, deschisă anul trecut, la sfârșitul lunii decembrie, la Muzeul Național de Artă al României, a fost afișul. Este o fotografie înfățișându-l pe artist în atelier, așezat în fața unei lucrări și având, în mod curios, alături manechinul unui bărbat care nu are brațe și poartă pe cap o pălărie de paie cu boruri ample de sombrero. Straniul imaginii era amplificat și de faptul că pictorul, așezat într-o poziție naturală, îmbrăcat cu cămașă albă și cravată, reprezentând noua ordine birocratică, este în contrast nu doar cu manechinul, dar și cu pictura din spatele său, o compoziție cu nuduri feminine. Pentru cei care cunosc cât de puțin istoria artistului, destul de controversat nu doar în epocă, ci chiar și astăzi, fotografia aleasă pentru afiș, care în mod evident este un montaj compus de Maxy, nu cred că a fost întâmplător regizată așa, cu atât mai mult cu cât ea face obiectul donației pictorului către Muzeul Național de Artă al României, instituție pe care a înființat-o în 1949 și a păstorit-o până la moartea sa, în 1971. Fotografia, făcută după 1965, o consider emblematică fiind ca un mesaj pe care cred că Maxy a dorit să îl lase posterității. Regia scenică, de inspirație suprarealistă, dialogul dintre artist și manechin, un alter ego al său, atmosfera relaxat ludică, îmi induce un mesaj de încredere în sine și în posteritatea creației sale. Așa cum a fost caracterizat de cei are l-au cunoscut, Maxy a fost un om inteligent, ambițios, care și-a coordonat atent și riguros existența și, probabil, că a încercat același lucru cu posteritatea. Ceea ce i s-a reproșat atunci, și încă i se mai reproșează și astăzi, este faptul că s-a înregimentat obedient, uneori cu excese și cu interese materiale, în promovarea realismului socialist, o formulă estetică impusă politic și care a scurtcircuitat dramatic evoluția artei românești. Bineînțeles că nu a fost un caz singular. Din convingere, din oportunism sau constrânși, mulți, probabil majoritatea artiștilor au fost sau au devenit, în timp, obedienți regimului. În ceea ce-l privește pe M. H. Maxy, el a avut întotdeauna opțiuni de stânga, pe care și le-a afirmat încă de la debut, iar evoluția sa ulterioară, datorată contextului politic, s-a îndreptat aproape firesc spre comunism, într-o perioadă când extrema dreaptă își impunea violent convingerile extrem naționaliste și antisemite.
Un moment important în coagularea amprentei sale estetice dar și ideologice a fost perioada studiilor berlineze cu Arthur Segal și expoziția pe care i-o organizează celebra galerie „Der Sturm“. Reîntors în țară, se implică în mișcarea avangardistă de aici și înființează revista „Integral“, care avea două redacții: una la București, unde redactori erau Ion Călugăru, Ilarie Voronca, Brunea Fox, și alta la Paris, cu B. Fondane și Mattis Teutsch. Considerată de critica de specialitate ca o continuare firească a revistei „75 H.P.“ , „Integral“ a fost revista de avangardă cea mai coerent structurată conceptual, dar și ca performanțe tipografice, iar colaborarea cu Victor Brauner, aflat în perioada sa integralistă, a reprezentat un important spor de imagine.
Având la bază desenul învățat în adolescență de la Iosif Iser, Maxy își construiește edificiul artistic având ca obiectiv esențial pictura pe care o dezvoltă uneori în paralel cu alte forme de limbaj creativ, ca cel scenografic sau al artelor aplicate, într-o gândire integralistă pe a cărei logică, în finalul carierei, după 1965, va crea colaje și obiecte colorate în spiritul artei pop. Bineînțeles că în toată această diversificare artistică, pictura rămâne cea mai puternică, învingând orice calcule și argumente raționale sau vizionare.
Discursul pictural pe care îl exersează este de o relativă diversitate, specifică oricărui artist care își înțelege devenirea într-un mers dialectic și folosește experimentul ca etapă necesară a înțelegerii fenomenului. În această logică am putea citi și acel intermezzo de factură realist-socialistă, abandonat la primul semn de liberalizare politică, după 1965, când revine, din păcate, fără aceeași forță, mai mult mimetic și decorativ la discursul avangardist din tinerețe.
Maxy s-a manifestat cu succes și în scenografie, pe care a practicat-o mai ales în timpul dictaturii antonesciene când, izolat pe criterii etnice, realizează decoruri pentru numeroase piese puse în scenă la Teatrul „Barașeum“ din București. Un domeniu puțin frecventat de artiștii români până la el este și cel al artelor decorative. Pătruns încă din perioada sa berlineză de spiritul școlii Bauhaus, care pleda pentru o reconfigurare a rolului artistului în societate, printr-o repoziționare a acestuia în raport cu politicul, dar și cu tehnologia, cu munca artizanală, Maxy se implică alături de Victor Brauner și Corneliu Michăilescu în deschiderea unei școli de arte aplicate, „Integral“, care va fuziona repede cu „Școala de arte decorative“ condusă de lituanianul Andrei Vespremie, sub denumirea de „Academia de arte decorative“, având cursuri de pictură, grafică, sculptură dar mai ales de tapiserie, metal, mobilier, legătorie, afiș. Alăturarea artelor „majore“ cu cele considerate „minore“ este un moment simptomatic pentru concepția modernă asupra fenomenului artistic și a implicării acestuia în viața socială. Documentarea acestui moment important din activitatea sa, dar și a dezvoltării acestui segment artistic, a fost recent structurată de istoricul de artă Alexandra Chiriac într-un foarte important studiu Performing Modernism A jewish Avant-Garde in Bucharest (Editura Walter de Gruyter Gmb H, Berlin/Boston, 2022).
Deși insuficient conturată, expoziția prezintă succint și activitatea didactică a lui Maxy care, în perioada 1941-1945, predând la „Școala pentru evrei“ și ulterior, în 1949-1951, la Institutul de arte „Nicolae Grigorescu“, a îndrumat, asemenea profesorului său Arthur Segal, destinul multor artiști cunoscuți precum Alma Redlinger, Yvonne Hasan, Lelia Zuaf, Mimi Șaraga, Pita Rubin, Eva Cerbu, Maria Constantin ș.a.
Proiectul curatorial inițiat de Călin Stegerean, M.H. Maxy de la Avangardă la Socialism este unul important, corect abordat în sensul unei prezentări cât mai complexe, dar și echidistante, cu un subiect complicat și încă sensibil în peisajul artistic românesc. Expoziția prezintă nu oferă răspunsuri, motiv pentru care un colocviu pe această temă sau un volum de studii istorico-artistice ar fi următorul pas necesar, pentru împlinirea acestui proiect.