Deja tradusă şi tipărită la Bucureşti în 2018, cartea Ma Roumanie communiste semnată de Catherine Durandin a apărut foarte recent şi la editura pariziană l’Harmattan. Pentru francofonii interesaţi de lumea românească şi civilizaţia ei, numele autoarei nu mai trebuie prezentat. Amintim doar că, în calitatea sa de universitară – absolventă a Școlii Normale Superioare din Paris, decorată cu Ordinul Legiunii de Onoare – Catherine Durandin a reorganizat din temelii catedra de română de la Institutul de Limbi Orientale (INALCO) din Paris, lăsată ani de-a rândul pe mâna unor neaveniţi, şi a înzestrat-o cu o echipă de tineri profesori competenţi şi buni pedagogi. Volumul Histoire des Roumains, (Ed. Fayard, 1995) este de asemenea unica lucrare de referinţă în materie apărută până acum în Franţa.
România comunistă pe care o prezintă este „a mea“, precizează autoarea. Adjectivul posesiv nu indică doar, cu modestie, că România evocată este o percepţie subiectivă – altfel spus, România aşa cum am cunoscut-o şi trăit-o eu şi nu altcineva – ci şi una afectivă: România, cu bune si cu rele, mi-a modelat într-un fel existenţa, a devenit o prezenţă continuă, o parte din mine.
Implicarea autoarei în actualitatea românească este prezentă nu numai pe hârtie. „România mea, a fost o insulă cenuşie străbătută din când în când de lumini violente, a fost corabia care se clatină, în 1989, cu acele cântece de libertate în urletele de bucurie ale tinerilor şi nu numai în piaţa Universităţii din Bucureşti , am cântat împreună cu ei în acele zile din mai 1990, în crepusculul senin şi până la căderea nopţii. Apoi, în anii 1990 voiajul a devenit haotic. Un haos făcut din nerăbdarea de a vorbi, de a consuma, de a mă descurca într-o furie individualistă şi amăgitoare, de a mă confrunta cu constrângerile şi condiţionările impuse de UE. Un haos sublimat de nevoia de miracole şi de repetare a pelerinajelor. Sfinţi regăsiţi, sfinţi inventaţi, clopotele de Paşti din primăvara lui 1992, cântece religioase la aeroport.“
Vocaţia de scriitoare1 este prezentă în carte, înzestrând-o cu episoade anecdotice pline de culoare. Momentul inaugural al contactului cu România, în 1967, este deopotrivă şocant şi savuros: tânăra pariziană, descinsă pentru prima oară în Gara de Nord, aterizează direct la poliţie, sub eticheta de capitalistă corupătoare de moravuri, pentru simplul motiv că fustiţa plisată pe care o poartă se opreşte la o palmă deasupra genunchiului. Plastică şi la limita humorului negru e şi descrierea spaţiului insalubru din căminul studenţesc bucureştean în care e găzduită. În alt registru, interiorul locuinţei burgheze al istoricului şi prietenului Șerban Rădulescu Zoner apare ca un ambient familiar şi ataşant. Și la fel de evocatoare sunt sejururile estivale în capitala ţării, copleşită de caniculă, de „lâncezeală şi vid“, în monotonia ritmată de gânguritul obsedant al guguştiucilor.
Parcursul românesc al autoarei este, așa cum singură spune, unul prin definiţie, „interogativ“. Un parcurs de outsider, care constată, dar se fereşte să se ralieze unei ideologii anume. Fapt derutant pentru mulţi din cei dornici să-i aplice o etichetă: cea de stângistă, pentru generaţia vârstnică a diasporei româneşti din Franţa (neocolită de unii foşti legionari !), dar şi cea de adeptă a unui „anticomunism primar“ din partea stângii franceze.
România din vremea comunismului îi apare autoarei ca un spaţiu izolat în care informaţia pătrundea cu intermitenţe şi pe căi răzleţe; adesea denaturată de stereotipuri naţionaliste şi protocroniste, prezente chiar şi la intelectuali de primă mână. Înclinarea către România îi era stimulată mai degrabă de ciudata absenţă a interesului francez pentru acest colţ de lume. A trebuit ca idealul european al lui Charles de Gaulle să prindă formă – concretizat, între altele, și prin vizita sa istorică la Bucuresti din 1968 –, pentru ca România să retrezească interesul ţărilor din continent.
Simţim la autoarea cărţii o frustrare: România pe care o iubeşte şi care, în răstimpuri, i-a fost chiar ţară de adopţie, se complace în ceea ce ea numeşte «o alienare senină»; altfel spus, o inerţie golită de spirit contestatar, o stagnare în zona comodă a unei realităţi mediocre şi fără orizont. România comunistă, explică autoarea, trăieşte într-un spaţiu închis. Ecourile lumii din afară sunt slabe, condiţiile sunt ideale pentru proliferarea percepţiilor false şi a dezinformării.
Cartea lui Catherine Durandin este concepută ca un avertisment şi un îndemn. Capitolul inaugural se intitulează „Ne pas oublier“ (să nu uităm). Prin subiectul şi modalitatea evocării, autoarea ne salvează de o amnezie pe care noi românii o cultivăm: ca pe un coşmar pe care vrem să-l îngropăm. Este epoca Ceauşescu pe care o considerăm ca pe un flagel venit de pe o altă planetă, scutindu-ne astfel de orice implicare.
____________________
1 Catherine Durandin este, deopotrivă, romancieră, subiectele tratate inspirându-se în bună parte din realități româneşti.
Catherine Durandin, Ma Roumanie communiste, Editura l’Harmattan, Paris, 2023, 234 pag.