Norman Lebrecht s-a născut în 1948. Trăiește la Londra. Este critic muzical și unul dintre cei mai influenți jurnaliști care scriu despre muzica clasică. A lucrat la Daily Telegraph, la London Evening Standard și la BBC Radio 3, redactează articole pentru Wall Street Journal și Spectator și are douăsprezece cărți publicate, printre care The Maestro Myth, The Song of Names, Why Mahler? și Genius and Anxiety.
De la Odă bucuriei la Missa solemnis, între glorie și slăbiciune, un summum ludic într-un allegro con brio, dezesperant, dezlănțuit și nesupus pentru eternitate în templul entuziasmului.
O lamentație la adresa unei lumi pierdute și o cele brare a suferinței umane și a imaginației religioase. Povestea unui geniu spusă de muzica sa, un vitraliu care iluminează și înalță epoca modernă în 100 de venerații reverent-ireverențioase, o demonstrație că limbajul nu trebuie să se încheie unde începe muzica. (Editura)
Cu doisprezece ani în urmă, mă plimbam relaxat prin biblioteca de la Random House împreună cu editorul meu din Statele Unite, încercând să cădem de acord asupra unui titlu pentru un manuscris pe care tocmai îl livrasem. Cartea era eclectică, nu era nici o biografie formală a compozitorului, nici o cercetare asupra muzicii, ci ambele și încă ceva. În timp ce treceam de la un raft de cărți la altul, unul dintre noi a zis: „De ce Mahler?“, și totul s-a rezolvat.
De ce Mahler? Întrebarea nerostită mă privea fix în ochi. Niciodată un compozitor, înjurat în timpul vieții lui și redus la tăcere timp de o jumătate de secol după aceea, nu se ridicase din nou din mizerie pentru a domina dezbaterea din lumea muzicii. De ce Mahler? Ce anume la acest compozitor care se numea pe sine „de trei ori vagabond“ a provocat astfel de atitudini extreme, de respingere și adulație? Undeva, între om și muzică, trebuia să existe un răspuns. „Înțelegându-l pe Gustav Mahler – am scris –, apuc pe o cale către cele câteva lucruri pentru care merită să ne luptăm în timpul scurt pe care îl petrecem pe acest bun pământ.“
Așadar, de ce Beethoven? Pentru că în cazul lui se aplică ideea opusă. Niciodată în istoria muzicii nu a existat un compozitor al cărui geniu să fi fost în totalitate recunoscut pe loc și pentru totdeauna. Alții au primit, în cel mai bun caz, o apreciere parțială. Oratoriile lui Johann Sebastian Bach au rămas neatinse timp de o sută de ani. Operele lui Händel nu au fost luate în considerare timp de două secole. În ce-l privește pe Mozart, oricât de populare ar fi fost operele lui, simfoniile și concertele i-au fost folosite ca vreascuri de aprins focul. Peter Diamand, se cre tarul lui Artur Schnabel, mi-a povestit că, după ce a reluat, în 1927, Concertul pentru pian nr. 27, prima audiție publică a acestuia de pe vremea lui Mozart, a primit un telefon în dimineața următoare de la Claudio Arrau, care l-a întrebat, în numele lui Arturo Toscanini, dacă este bun de ceva. Nimeni nu credea că toate lucrările unui mare compozitor sunt neapărat bune.
Peste sonatele pentru pian ale lui Schubert s-a așternut praful timp de generații întregi. Simfoniile lui Schumann au fost aruncate la gunoi, la fel și câteva opere de Verdi. Beethoven, singurul dintre compozitorii clasici și romantici, a fost îmbrățișat de toți, de cei din timpul lui și de cei din zilele noastre. De ce se întâmplă asta? În mod clar, nu este o chestiune de carismă, deoarece personalitatea lui năștea mai degrabă descurajări, decât atracție. Nu se datorează nici marketingului, căci el s-a străduit să facă din concerte mostre de eșec personal, umplându-le până la refuz cu mult prea multă muzică. Beethoven nu era atât dezorganizat, cât mai degrabă un organizator cu bună-știință al haosului muzical. Puțin din ceea ce a făcut el a pătruns în conștiința publicului de la prima audiție, însă muzicienii și publicul au înțeles că era un compozitor exaltat, muzical lui situându-se pe un plan mai înalt decât al celorlalți.
A avut norocul, este adevărat, să nu aibă concurență. În afară de operele lui Rossini și de ultimele cuvinte ale bătrânului Haydn, rivalii săi au fost Cherubini, Salieri, Paganini, Clementi, Hummel și Hüttenbrenner. Dacă era ușor să ieși în evidență într-o astfel de companie, era totuși remarcabil să te ridici atât de sus, încât iubitorii de muzică de la Sankt Petersburg până la Philadelphia să se încline cu respect în fața geniului propriu. Acea replică din cuvântul de laudă al lui Grillparzer – „așa va dăinui până la sfârșitul timpului“ – rezonează cu certitudinea noastră de azi că Beethoven este etern, imuabil și complet, o stâncă rezistentă de-a lungul veacurilor.
Carisma lui Beethoven se află în muzica lui, fiecare lucrare exercitând o atracție aparte, fiecare promițând neașteptatul. Niciun compozitor nu este atât de exigent, atât de consecvent și atât de serios în ceea ce privește propriile dorințe și față de cererile și așteptările audienței. Un cvartet de coarde care se pregătește să cânte Beethoven, amator sau profesionist, face acest lucru într-o stare de spirit diferită de cea în care se află când interpretează Haydn, Schubert, Brahms, Bartók sau Șostakovici. Beethoven necesită mai multă energie psihică. Muzica poate fi plină de bucurie, dar sub ea se ascunde o stare de uimire copleșitoare, de genul celei pe care o simțim atunci când ne aflăm în fața Catedralei din Chartres, a Mona Lisei sau a Taj Mahalului. Pentru a-l trăi și înțelege pe Beethoven este nevoie de un grad mai mare de atenție.
Modul în care se distinge este demonstrat de completitudinea muzicii lui. Este practic imposibil de citat, producând puține dezvoltări ulterioare. Cei care au schițat variațiuni pe o temă beethoveniană – Robert Schumann, Max Reger, Franz Schmidt – au eșuat în mare parte. Există un loc pentru noi, din Poveste din cartierul de vest, este extras din deschiderea celei de-a doua mișcări a Imperialului, o prelegere a lui Leonard Bernstein către publicul lui de pe Broadway, care îl demonstrează făcut dintr-o stofă mai bună. Cântecul Because al lui John Lennon preia invers Sonata Lunii. Alicia Keys o folosește ca fundal în Nopți în Harlem. Melodia This Night a lui Billy Joel face referire la Sonata „Patetica“. Trioul Jacques Loussier interpretează variațiuni de jazz pe Allegretto-ul din cea de-a șaptea simfonie. Dar cam asta e tot – destul de puțin pentru o producție pe cât de substanțială și originală este cea a lui Ludwig van Beethoven.
El este practic inimitabil. Nimeni nu a copiat Simfonia a IX-a, Hammerklavier, Trioul Arhiducelui sau ultimele cvartete. Ultimele lucrări ale lui Dmitri Șostakovici, citate uneori comparativ, sunt un act de omagiu, o telegramă către Beethoven în care scrie că un compozitor sovietic îi simte durerea.
Muzica fără el este de neimaginat. Beethoven a tras muzica din fundal în prim-plan. El a făcut ca publicul să nu mai vorbească în timp ce se cânta muzica și l-a făcut s-o asculte. Publicul pleca acasă nu doar fredonând melodiile, ci gândindu-se la ideile conținute. A dus muzica dincolo de divertisment. Până la Beethoven, muzica germană era considerată inferioară celei italiene. De la el încolo, niciodată. În zilele noastre, șapte milioane de minute de Beethoven sunt consumate în fiecare lună online.
Beethoven este – alături de Shakespeare, Leonardo și Michelangelo – un pilon al civilizației occidentale. El se înalță deasupra restului artei lui, neîntrecut. Privirea de oțel din portretele lui, care te urmărește prin încăpere, poate părea descurajantă, însă puțini mari creatori sunt mai empatici. Filozoful Ludwig Wittgenstein, care are același prenume, s-a identificat puternic cu Beethoven, cu atât mai mult cu cât se străduia să își de finească aspecte ale propriei identități. Într-o însemnare din manuscris, datată 1 martie 1931, Wittgenstein scria:
„Beethoven este realist până la capăt. Vreau să spun că muzica lui este total adevărată, adică el vede viața în totalitate așa cum este și apoi o glorifică. Este o poezie total religioasă, dar și deloc religioasă. De aceea, el poate alina lumea în adevărata ei durere, în timp ce ceilalți eșuează și te fac să-ți spui: dar nu așa stau lucrurile. El nu te ade me nește într-un vis frumos, ci mântuiește lumea privind-o cu ochii unui erou, așa cum și este.“
Comportamentul lui Beethoven, adesea dezagreabil, stârnește totuși admirație. Wittgenstein, descriindu-l pe com pozitor când face o criză de nervi după o zi și jumătate de compus încontinuu, fără să fi mâncat, spune: „Așa trebuie să fie un om.“ Beethoven este un erou pentru marii gânditori.
Niciun compozitor nu oferă o lecție de viață atât de exemplară în ceea ce privește depășirea greutăților. Chiar și Mahler, care a suferit batjocuri rasiale, infidelitate conjugală și boli agonizante, nu a avut remedii generale pentru război și pace, viață și moarte. Beethoven, cu surzenia lui, își face loc printre inundații și incendii, bombe și foamete, boli și molime. În izolarea COVID-19, nu mi-aș fi putut dori un tovarăș mai potrivit.
Fără Eroica în prezența morții zilnice, fără sonatele târzii când înmormântările erau doar filmate, fără sonatele din etapa de mijloc în zilele în care părea inutil să încep să scriu când lumea era închisă în casă, fără lucrările mai puțin cunoscute ale lui Beethoven pe discuri și în înregistrările online, nu știu cum aș fi putut trece prin pandemie cu trupul intact și cu moralul ridicat. De ce Beethoven? Pentru că, la fel ca Mont Blanc, el este acolo. Neclintit, neîmblânzit, impenetrabil, dar întotdeauna accesibil, el este compozitorul care va reuși mereu să exprime nevoile și suferințele umane. În orice ființă gânditoare trebuie să existe un pic de Beethoven.
În izolare, am asistat la o versiune diferită a omului. Cu toate că știam că Beethoven era turbulent, un prieten rău, un frate indiscret, respingător în obiceiuri și deznădăjduind prin casă, am început să-l plac din ce în ce mai mult, respectându-i hotărârea de a îmbunătăți lumea cu fiecare partitură pe care o scria. Fusese pus pe Pământ pentru a face această lucrare. El, creatorul, își datora misiunea Creatorului tuturor lucrurilor. Noi îi datorăm recunoștința pe care o rezervăm celui mai puternic din specia noastră.
Au existat cereri pentru ca Beethoven să fie interzis din cauza faptului că era alb și bărbat, să fie redus la tăcere pentru a face loc vocilor reprimate.
Nu va trece mult timp până când vreun profesor universitar în căutare de titularizare, cu un văr în PR, va veni cu dovezi că Beethoven a deținut acțiuni într-o companie de comerț cu sclavi, că le-a pus pe adolescentele din Simfonia IX-a să îl sărute pe gură, că a abuzat minoritățile și că s-a expus într-un loc public pentru a urina în plină zi. De fapt, toate aceste afirmații, cu excepția uneia, sunt în mod cert adevărate, după cum puteți constata în cartea de față. O interzicere a lui Beethoven nu este, în climatul actual, mai departe decât un titlu de trezire a conștiinței din „New York Times“.
Să-l interzicem pe Beethoven? Gândiți-vă ce am pierde! Lipsa lui Beethoven ar lăsa o gaură neagră în inima muzicii. Fără Beethoven, nu ar mai exista Wagner, Verdi sau Mahler. Nici Nina Simone, Michael Jackson sau John Williams. Nici Alana, Lizzo sau Justin Bieber. Muzica lui a lansat cariere, de la violonistul Jascha Heifetz la violoncelistul Ed Sheeran. „Hai să vedem dacă putem spune unde se termină Beethoven și unde începe Kanye [West]!“, ne cere proiectul Yeethoven din Los Angeles. Beethoven este piatra de temelie, restul este nisip. Anulați-l, și casa se prăbușește.
Și este mai mult decât casa muzicii. Oamenii simt nevoia să atingă excepționalul. Chiar și societățile care se laudă cu egalitatea au nevoie de idoli pe care să-i admire, fie că este vorba de politicianul Lenin, de omul de știință Einstein, de astronautul Neil Armstrong, de industriașul Elon Musk, de actorul George Clooney sau de miliardarul baschetbalist LeBron James. Musk, întâmplător, își dotează mașinile cu Sonata Lunii. Armstrong a cântat Simfonia a V-a pe Lună. James este cunoscut drept „Beethovenul baschetului“ pentru modul în care „compune“ un meci. Fiecare dintre ei a fost modelat într-un fel sau altul de binefacerile lui Beethoven.
Bătălia pentru salvarea lui Beethoven va dura mulți ani, iar rezultatul nu poate fi prezis. Cazul lui a fost făcut „ușor“ înainte de proces, termenii pledoariei au fost modificați, iar libertatea de exprimare este limitată. Mulți ar dori să pedepsească oameni ca Beethoven pentru atrocitățile pe care elitele din trecut și din prezent le-au provocat popoarelor mai puțin privilegiate. Beethoven este în pericol, nu există niciun dubiu în privința asta. Tot ceea ce putem face este să demonstrăm capacitatea de îmbunătățire a vieții conținută de muzica lui în orice situație socială în care muzica poate să-și aducă contribuția.
Ce muzică este cea mai potrivită pentru a demonstra acest lucru? Când sunt întrebat: „Ce să ascult din Beethoven?“, răspund: „Depinde cine ești!“. Nu toată arta este potrivită pentru oricine. Ne raportăm la muzică așa cum ne raportăm la culori. Preferata ta nu este și a mea. O anumită piesă mă emoționează așa cum altele nu o fac. Unii oameni nu-l înțeleg pe Beethoven. Înțeleg, chiar empatizez, cu această deconectare. În unele momente din viața mea m-am simțit înstrăinat, chiar amenințat, de forța sunetului său. Reprezenta o cultură căreia îi aparțineam doar parțial și o disciplină pe care o respin geam complet. Generația mea a cântat Roll over, Beethoven! („Șterge-o, Beethoven!“). Cu timpul, am învățat să-l abordez pe Beethoven lucrare cu lucrare, găsind în fiecare partitură ceva la care să mă raportez. În stadiul actual al vieții mele, mă leg cel mai profund de concertul pentru vioară, acea luptă a unui copil abuzat împotriva lumii adulților, a inocenței împotriva cinis mului, a vulnerabilității împotriva puterii. Concertul oferă dreptate pentru cei slabi și atenție pentru cei excluși – mai presus de toate, recunoștință pentru un geniu năbădăios care merge pe drumuri neasfaltate și aduce mizerie în casă. Amprenta lui Beethoven este prezentă în fiecare acord al acestei lucrări incomode și uimitoare.
Concertul lui pentru vioară duce conflictul la maximum. Nimic nu este previzibil. Până la ultimele măsuri, nu poți spune în ce direcție va merge lupta. Dirijorul este un arbitru imprevizibil, în care nu poți avea încredere, nedeținând controlul. Protagoniștii mârâie sau zâmbesc. Muzica îi leagănă timp de cincizeci de minute, până când resursele sunt epuizate. Cu câteva momente înainte de final, orchestra bate în retragere, cedând solistului ceea ce trebuie să fie cu siguranță ultimul strigăt. Vioara cântă o gamă ascendentă, strălucind plină de triumf. În momentul în care atinge punctul culminant, și în mod cu totul neprevăzut, orchestra revine ca un val zdrobitor pe ultimele două note.
Este o ultimă încercare de remiză, o concesie egalității și un salut pentru lucrul făcut bine – făcut, într-adevăr, la fel de bine ca orice am putea vedea sau auzi vreodată, atât timp cât există viață pe pământ. În acest concert nu există învinși sau învingători, victime sau răzbunători, nici lăcomie sau ranchiună: doar un spirit exaltat al tuturor, bucuroși de a fi în viață și de a fi oameni în acest moment culminant al muzicii, trăind împreună cea mai bună dintre toate lumile posibile. Aceasta este semnătura lui Beethoven, o odă a bucuriei, inepuizabilă în fața slavei nesfârșite a creației.
*
Dintre cele nouă simfonii ale lui Beethoven, a doua și a opta sunt cel mai puțin interpretate. A doua ne tulbură, în timp ce a opta ne poartă înapoi în timp. Beethoven privește în urmă, într-un impuls de îngăduință, poate de nostalgie.
Atunci de ce sunt atras de Simfonia a VIII-a? Pentru că este înșelătoare. Nu este deloc o simfonie ușoară și nici nu amintește de Barbra Streisand în filmul The Way We Were. Beethoven și-a numit Simfonia nr. 8 „mica mea simfonie în fa“, o aluzie la Simfonia „Pastorala“, care este în aceeași gamă. El a continuat să extindă forma simfonică, doar că nu chiar atât de mult ca de obicei.
Beethoven traversa o perioadă dificilă, trecând printr-o vară plină de durere, lipsuri, singurătate și suferințe de ordin sufletesc. Napoleon a atacat Rusia, inflația a făcut ca banii să nu mai valoreze nimic, iar bogații zilei s-au refugiat la moșiile lor de la țară, unde compozitorul nu putea să obțină comenzi. Beethoven se temea de o victorie franceză. Muzica lui era produsul civilizației germane, iar el nu avea de gând să-și schimbe stilul. Fiecare zi aducea noi temeri și greutăți.
Luna iulie a anului 1812 a fost inuman de caldă. Medicul îi recomandase o cură balneară. Beethoven și-a rezervat o cameră la Teplice, în pădurea din Boemia, foarte la modă și care-i depășea bugetul. A sosit pe 5 iulie și a scris acolo trei scrisori angoasante către o „iubită nemuritoare“. Acestea sunt singurele scrisori de dragoste în care Beethoven folosește pronumele intim du, deci trebuie să fie ceva serios. Multe cărți pretind că o identifică pe iubită. Candidatele cele mai plauzibile sunt Antonie Brentano, care era căsă to rită, și Josephine von Brunsvik, care se despărțise de soțul ei. Le vom întâlni peste puțin timp. Ele însă nu joacă niciun rol în geneza acestei simfonii.
După douăsprezece zile petrecute la Teplice, Beethoven era nefericit și plictisit. „Sunt singur! Singur! Singur!“, se lamenta el. Pe 17 iulie sosea Goethe. Stabiliseră de multă vreme să se întâlnească. Beethoven a compus muzică pe poeziile lui Goethe, iar poetul era dornic să discute cu el despre o anumită operă. Cei doi bărbați se luptau să salveze cultura germană de imperialismul francez. Dacă există pe lume vreo întâlnire între două minți luminate, aceasta trebuie să fi fost!
Goethe venise să-l ia pe Beethoven la plimbare prin pădure pe o ploaie torențială. A doua zi, au făcut o excursie la o stațiune balneară din Bilin. Două zile mai târziu, luau masa împreună, Beethoven cântând la pian în chip „încântător“. S-au văzut în fiecare zi timp de zece zile, după care Beethoven a plecat la Karlsbad. Goethe l-a urmat, cu scopul de a-l convinge pe com pozitor să facă o operă din Faust.
Dar nu s-a întâmplat nimic: erau prea multe diferențe între ei. Goethe era funcționarul public perfect, îmbrăcat în mătăsuri și catifea, pudrat și parfumat. Beethoven arăta ca un vagabond și avea găuri în pantofi. „Talentul lui m-a uimit“, scria Goethe. „Din nefericire, este un om complet neîmblânzit care, deși nu greșește întru totul când găsește că lumea-i detestabilă, nu o îndulcește deloc pentru el sau pentru alții. Este (…) întru totul de compătimit, căci auzul îl părăsește.“
S-au mai întâlnit de două ori la Karlsbad. Beethoven se mai îmblânzise, hotărând că Goethe nu era chiar așa de ramolit până la urmă. „Ce răbdare a avut marele om cu mine!“, își amintea. „Toată vremea petrecută cu el m-a făcut atât de fericit! Aș fi murit pentru el de zece ori și mai mult! (…) Din acea vară (…) îl citesc pe Goethe în fiecare zi.“
Dar nimic nu iese din flirtul lor creativ și oamenii au început să bârfească. Vilegiaturiștii care frecventau stațiunile balneare lansaseră zvonuri despre o ceartă plină de furie. În scurt timp, ruptura dintre ei devenise, din zvon, fapt. Iată ce spune legenda, încă foarte populară:
Beethoven și Goethe, care se plimbau într-o zi, l-au văzut pe împăratul Francisc, însoțit de anturaj, venind spre ei. Goethe își ridică pălăria, făcând o plecăciune. Beethoven, cu capul sus, mergea țanțoș înainte. Când împăratul s-a îndepărtat, compozitorul l-a mustrat pe Goethe pentru slugărnicia lui, spunându-i că un artist nu trebuie să se supună niciodată puterii. Goethe a plecat fără să mai spună nimic.
Întâlnirea aproape mitică devine atât de cunoscută, încât o pictură a scenei, realizată de Carl Röhling, este expusă în multe sufragerii germane, ca semn al culturii obișnuite. Mii de tablouri sunt recuperate de soldații aliați din molozul produs în 1945. În curând, apar noi reproduceri pe pereții reședințelor de familie. Însă relația Beethoven–Goethe este înrădăcinată prea adânc în identitatea germană pentru a fi destabilizată de un fapt istoric. Germanii trebuie să creadă că arta va învinge puterea, chiar și atunci când istoria modernă demonstrează contrariul. Germanii își doresc în adâncul sufletului ca Goethe să fie mai mult ca Beethoven, mai bun decât a fost în realitate.
(Fragment din volumul De ce Beethoven, traducere de Mihai Moroiu, în curs de apariție la Editura Baroque Books & Arts.)