Cum să intri în pielea personajului? Pentru un actor de teatru și/sau film, caietele sau metoda lui Stanislawski rămân esențiale. Dar dacă actorii nu sunt profesioniști, personajul vizat este Nicolae Ceaușescu și nu este vorba de o piesă de teatru sau de un film de ficțiune? În documentarul său experimental, Sebastian Mihăilescu pune în scenă un exercițiu de apropriere a acestui personaj de o serie de adolescenți. O parte sunt elevi, alții au depășit vârsta liceului, dar, fără excepție, nu au trăit în România comunistă. Regizorul are ideea de a-l cunoaște pe acel Ceaușescu care avea vârsta lor, în perioada sa revoluționară în care a activat în ilegalitate, a fost arestat, a fost inculpat și condamnat. Cu toții discută despre posibilele motivații ale tânărului revoluționar, de pildă de ce acesta și-a dorit puterea, de unde a provenit tenacitatea cu care și-a urmărit scopurile, ce-ar fi fost dacă ar fi trăit astăzi etc. De altfel, tinerii provin din medii foarte diverse, sunt și câțiva romi printre ei și un cântăreț de strană, cu niveluri de educație diferite, unul este cultivat, știe să cânte la vioară, altul, nu e foarte clar, a încercat să-și câștige existența la Berlin, unde a făcut și o școală de bucătari, etc. Discuția deviază ușor spre ceea ce își dorește fiecare dintre acești tineri de la viață, felul în care își văd propria lor devenire. Regizorul îi pune să citească fragmente din autobiografia lui Nicolae Ceaușescu semnată de acesta în 1945 – documentele fiind furnizate de către istoricul Mihai Burcea, cel care a realizat și documentarea pentru film. Trebuie spus că tinerii nu au habar despre personaj, chiar dacă numele dictatorului comunist le este cunoscut, nici despre istoria comunismului în România, și probabil că nimic din toate acestea nu prezintă un interes în afara experimentului la care iau parte. „Actorii“ habar n-au cine este „Bodnăraș ăla“ sau Gheorghe Gheorghiu-Dej, definiți ca un fel de room-mates morocănoși și despotici, mai aproape de profilul mafiot al unor jupâni-nași care-i fac greutăți tânărului delincvent punându-l să le lustruiască pantofii, să doarmă pe preș etc. Pentru eliberarea lui Ilie Pintilie urlă din răsputeri ceea ce ar fi făcut și pe stadion pentru echipa favorită, dând glas unei intensități care-și poate schimba cu lejeritate obiectul. Însă, pas cu pas, intră în jocul regizorului care-i invită să și-l imagineze pe viitorul lider máximo prin intermediul unor improvizații foarte libere, uneori comice, precum cea în care este imaginată o scenă romantică între tânărul Ceaușescu și viitoarea sa soție, Miss Ferentari, Lenuța Ceaușescu. Și este evident că tinerii se situează de partea lui, simpatia pentru el este nedisimulată. Ceaușescu cel tânăr este cool, pentru că este antiestablishment, este un revoltat împotriva sistemului, nici nu contează care, agită idei generoase, de dreptate socială, asemeni unui haiduc modern care vrea să ia de la bogați și să dea la săraci. El este un fel de Robin Hood din neighborhood într-o versiune mai veche, dar upgradabilă și, în orice caz, gata de o reluare, așa cum stânga neomarxistă știe foarte bine să o facă cu visul comunist. Nu în ultimul rând, în logica (polit)basmului sau a telenovelei, Ceaușescu demonstrează că un băiat cu patru clase poate ajunge la demnitatea supremă în stat, își poate împlini visul de copil sărac, dar motivat. Să nu uităm, o parte din tinerii implicați în experimentul lui Sebastian Mihăilescu provin din medii paupere și împărășesc cu tânărul revoluționar dorința de a cuceri lumea, chiar dacă pentru ei acest fapt înseamnă a se îmbogăți dând lovitura. Ceaușescu a fost un tânăr care a dat lovitura, care a reușit, ca în Slumdog Millionaire al lui Danny Boyle, în ciuda tuturor dificultăților, care, așa cum o spune unul dintre ei, a avut „sânge în coaie“ fiind capabil să lupte până la capăt pentru convingerile lui.
De aceeași lectură avantajoasă beneficiază și Che Guevara, chiar simpatic în ipostaza sa de tânăr neliniștit on the road din Jurnal pe motocicletă și toate figurile antisistem înainte de a se imola în sistemul draconic pe care-l construiesc, înainte ca, așa cum se întâmplă într-unul din momentele lui I.L.Caragiale, revoluționarul Coriolan să devină reacționarul Drăgănescu, înainte de a îmbătrâni urât ca dictatori, rigizi și resentimentari: „rockere țara te vrea tuns!“. De altfel, recuzita spune în felul ei povestea acestor tineri pentru care istoria este înainte de toate un spectacol carnavalesc la care participă cu căști de motocicletă, coifuri, pălării de damă, mantii, capoate, chiar și un fel de căciulă sub formă de cap de leu. O fată interpretează Internaționala, dar schimbă melodia și cuvintele din mers pentru că tinerețea își cântă propria muzică și se înrolează sub propriul stindard. Filmul lui Sebastian Mihăilescu nu este despre Ceaușescu și tinerețea sa revoluționară, un simplu pretext, ci despre această nouă generație de tineri, fără memorie, dar cu multă trăire, construind din mers o istorie fără să știe că o fac. În poezia Viitorul, Nicolae Labiș elogia spiritul comunist ca spirit al tinereții a cărei combustie îi devorează pe cei căldicei: „Trăim în miezul unui ev aprins/Și-i dăm a-nsuflețirii noastră vamă/ Cei ce nu ard dezlănțuiți ca noi/ În flăcările noastre se destramă.“ În fond, acest spirit fals revoluționar este cel care fabrică viitoarele dictaturi. Pentru acești tineri din filmul lui Sebastian Mihăilescu, singura hibă a lui Nicolae Ceaușescu este că ține de trecut și nu de viitorul luminos.