Versuri de Sterian Vicol

Când scriu

Nu trădez vinul, nici poezia

la taifas,

bem lacrima cristi dintr-o cupă

cu picior înalt, lăudându-l după

dansul de-o noapte cât o fi rămas

Spre ziuă, cupa-i cuib de ciocârlie

căzută pe pământ sub frunză

de vie,

din ea au băut şi prinţi

şi cerşetori

cum eu cu prietenii, de-atatea

ori…

Bând târziu, pân’la amiază,

(umbra viei cu vinul ne

veghează)

trecem clipa într-un alt veac

fiindcă poeţii şi scrisul n-au leac.

Măcieşul

– lui Ioanid Romanescu –

Mai alb ca iarna-n cimitir,

singur, măcieşu-i veghe la

răscruce,

pe unde vântul toarce fir cu fir

că-l vezi pe cel ce vine că

se duce

Mai nalt c-o palmă de

pământ

spre cer, el braţele îşi

deşfăşoară,

dar dedesubt, unde-i ramul frânt,

se văd albind, excrementele

de-odinioară!

Când drumeţii trec pe-aici,

în seară,

el, fiind singur la răscruce,

devine brusc un arbore de ceară

pentru cel ce vine când se duce.

N-am scris

În chilia mea e-o singură

fereastră

cât o palmă proiectată în amurg,

mai sună un clopot dintr-o stră-

veche mânăstire, unde pereţii

curg –

Odată cu lacrima mamei

bătrâne,

ştergând cu basmaua praful

de pe carte,

o aurită carte, ce sigur

va rămâne

aur de inel printre pietrele sparte

N-am mai scris un rând în chilie

doar am şoptit cu candela

mai des,

despre-un cuib de ciocârlie

de la rădăcina grâului încă

necules

Oho, când, într-o zi, mamă,

deodată,

am văzut umbra ta lângă-un

cuib cu pui,

respiram cu toţii o

rugă-adevărată

înflorind în lacrimi, icoana cea

din cui!

Acasă

Poetul aude şi vede chiar acum

când mama vine departe,

în amintire,

purtând pe umăr, la capăt

de drum,

cobiliţa cu cercuri de apă-n

nefire –

Şi cum merge ea, mai mult

lunecând,

cobiliţa pare, doamne, un arc

întins

iar mama o săgeată în sus,

vibrând

de la pământ la cerul cel

neînvins…

Dar mama nu-l vede şi nu aude

cum fiul o priveşte lung,

îndelung,

dintr-un lan de grâu cu spice ude

prin care deodată anii îl ajung!

Vaca domnului

Vaca domnului urcă către cer

pe lumânărica domnului,

grea de floare,

că-n zori de ziuă, norii pier

deasupra dealului în

destrămare –

Vaca domnului urcă şi urcă în sus

să aibă apoi, de unde să zboare,

doar când atinge rana lui Iisus,

n-are cum pe cruce să coboare.

Vaca domnului e-aici,

pe o fereastră,

cu negre puncte în

roşu-nflăcărat,

poate-i chiar pata de sânge,

a noastră,

a celor ce-am căzut într-un

păcat!

Vaca domnului nici nu vine

şi nici

nu se pierde cu voie-n frunza

de cucută,

ea adună uneori, mai târziu,

un pumn de furnici

şi-apoi încet, încet se face

nevăzută!

Paşii fiarei

Valea Zbancului e o prelungire

a Râpei, descoperind-o încet,

încet

de umbra Mariei cea din amintire

rămasă însă într-o strofă de

sonet !

Somnul dealului ascunde uneori

paşii fiarei, departe de munţi,

când vine iarna ca o brazdă

de flori

acoperind dansul şi muzica

la nunţi –

Deodată, aud pe fiica mea Agatha

ca pe-un clopoţel la capăt de

drum,

vestindu-mi Învierea tinereţii

de-acum

că barca sparge valuri spre

insula Ithaca!