Când scriu
Nu trădez vinul, nici poezia
la taifas,
bem lacrima cristi dintr-o cupă
cu picior înalt, lăudându-l după
dansul de-o noapte cât o fi rămas
Spre ziuă, cupa-i cuib de ciocârlie
căzută pe pământ sub frunză
de vie,
din ea au băut şi prinţi
şi cerşetori
cum eu cu prietenii, de-atatea
ori…
Bând târziu, pân’la amiază,
(umbra viei cu vinul ne
veghează)
trecem clipa într-un alt veac
fiindcă poeţii şi scrisul n-au leac.
Măcieşul
– lui Ioanid Romanescu –
Mai alb ca iarna-n cimitir,
singur, măcieşu-i veghe la
răscruce,
pe unde vântul toarce fir cu fir
că-l vezi pe cel ce vine că
se duce
Mai nalt c-o palmă de
pământ
spre cer, el braţele îşi
deşfăşoară,
dar dedesubt, unde-i ramul frânt,
se văd albind, excrementele
de-odinioară!
Când drumeţii trec pe-aici,
în seară,
el, fiind singur la răscruce,
devine brusc un arbore de ceară
pentru cel ce vine când se duce.
N-am scris
În chilia mea e-o singură
fereastră
cât o palmă proiectată în amurg,
mai sună un clopot dintr-o stră-
veche mânăstire, unde pereţii
curg –
Odată cu lacrima mamei
bătrâne,
ştergând cu basmaua praful
de pe carte,
o aurită carte, ce sigur
va rămâne
aur de inel printre pietrele sparte
N-am mai scris un rând în chilie
doar am şoptit cu candela
mai des,
despre-un cuib de ciocârlie
de la rădăcina grâului încă
necules
Oho, când, într-o zi, mamă,
deodată,
am văzut umbra ta lângă-un
cuib cu pui,
respiram cu toţii o
rugă-adevărată
înflorind în lacrimi, icoana cea
din cui!
Acasă
Poetul aude şi vede chiar acum
când mama vine departe,
în amintire,
purtând pe umăr, la capăt
de drum,
cobiliţa cu cercuri de apă-n
nefire –
Şi cum merge ea, mai mult
lunecând,
cobiliţa pare, doamne, un arc
întins
iar mama o săgeată în sus,
vibrând
de la pământ la cerul cel
neînvins…
Dar mama nu-l vede şi nu aude
cum fiul o priveşte lung,
îndelung,
dintr-un lan de grâu cu spice ude
prin care deodată anii îl ajung!
Vaca domnului
Vaca domnului urcă către cer
pe lumânărica domnului,
grea de floare,
că-n zori de ziuă, norii pier
deasupra dealului în
destrămare –
Vaca domnului urcă şi urcă în sus
să aibă apoi, de unde să zboare,
doar când atinge rana lui Iisus,
n-are cum pe cruce să coboare.
Vaca domnului e-aici,
pe o fereastră,
cu negre puncte în
roşu-nflăcărat,
poate-i chiar pata de sânge,
a noastră,
a celor ce-am căzut într-un
păcat!
Vaca domnului nici nu vine
şi nici
nu se pierde cu voie-n frunza
de cucută,
ea adună uneori, mai târziu,
un pumn de furnici
şi-apoi încet, încet se face
nevăzută!
Paşii fiarei
Valea Zbancului e o prelungire
a Râpei, descoperind-o încet,
încet
de umbra Mariei cea din amintire
rămasă însă într-o strofă de
sonet !
Somnul dealului ascunde uneori
paşii fiarei, departe de munţi,
când vine iarna ca o brazdă
de flori
acoperind dansul şi muzica
la nunţi –
Deodată, aud pe fiica mea Agatha
ca pe-un clopoţel la capăt de
drum,
vestindu-mi Învierea tinereţii
de-acum
că barca sparge valuri spre
insula Ithaca!