Smaranda Bratu Elian ne-a oferit, de curând, la Editura Humanitas, o remarcabilă traducere a Principelui de Niccolò Machiavelli. Despre aceasta, despre trilogia politică din care face parte și Principele, precum și despre dimensiunea (mereu) actuală a operei „marelui florentin“, în dialogul de față.
Sunteți autoarea unei noi traduceri a Principelui. Cartea – recent apărută – arată minunat. De ce e nevoie în cultura română de o nouă traducere?
N-aș ști să spun dacă este nevoie, dar aș încerca să spun la ce poate servi. Există o convingere răspândită, mai ales printre editori, că orice carte importantă e bine să fie tradusă din nou la fiecare nouă generație – pentru împrospătarea limbii, pentru împrospătarea viziunii despre ea și despre autorul ei celebru. Traducerea nouă în speță are la bază această convingere exprimată de Editura Humanitas. Am spus-o și în nota asupra ediției și tot acolo am spus că noua versiune vine după una care, deși veche de 60 de ani, continuă să fie un model de înțelegere, interpretare și redare a originalului. Ea aparține marii italieniste erudite, marii traducătoare și profesoare, Nina Façon și este și astăzi inatacabilă (de altminteri Editura Humanitas continuă să o publice și să o difuzeze în paralel cu noua traducere și nu greșește). Prin urmare în acest caz anume, mi-e greu să spun că era nevoie de o nouă traducere. Dar pot spune ce aduce ea nou și la ce servește.
Colecția Biblioteca Italiană a Editurii Humanitas, în care a apărut – într-un veșmânt grafic de excepție și noua versiune – a debutat în 2006 tocmai cu Principele în tălmă cirea Ninei Façon. În cei șaisprezece ani de la acea dată colecția a înfăptuit, în ce-l privește pe Machiavelli, o minune: i-a dedicat un fel de serie de autor, nu compactă, ci risipită de-a lungul anilor, care întrunește de acum majoritatea operelor importante ale „Secretarului florentin“, mai toate apărute pentru prima dată în limba română acolo: operele literare (în 2007 năstrușnica Poveste a diavolului care și-a luat nevastă, în volumul Nuvela italiană din Renaștere; în 2012, cele două comedii, Mătrăguna și Clizia, cuprinse în volumele Comedia Renașterii), apoi în 2017, Scrisorile; în 2019 lucrarea monu mentală Comentarii la prima decadă a lui Titus Livius, iar în 2022 o nouă traducere a Artei războiului alături de aceasta, a Principelui, care împreună alcătuiesc marea trilogie politică a lui Machiavelli. Coordonând și îngrijind întreaga serie, mi-am dat seama că o nouă versiune a Principelui trebuia să țină seama – în stringența stilului și în concertul aparatelor critice – de această serie, accesibilă acum cititorului român. Aceasta este poate cea mai importantă justificare a noii ediții. Dar revenind la ce servește ea, aș spune că orice nouă ediție readuce pentru un timp în prim-plan un clasic și opera lui. Se vorbește din nou despre el, despre ea. Dovadă este și acest interviu: mă îndoiesc că l-ați fi făcut cu privire la o ediție demult în circulație.
Mai este actual Niccolò Machiavelli?
Din păcate e mereu actual. Și în pofida analizei pătrunzătoare și a cugetărilor profunde din Comentariile la prima decadă a lui Titus Livius și din Arta războiului, din trilogie opera mereu actuală, mereu șocantă, care te plesnește cu totala ei lipsă de ipocrizie continuă să fie Principele. Dovadă necontenitele reeditări, necontenita prezență la Facultățile de Științe Politice, frecventa apariție în cursurile de coaching ale multinaționalelor. Această „cărticică“, scrisă în grabă, sub presiunea situației personale a autorului (dat afară din orice funcție publică și cu domiciliu forțat la țară), sintetizează experiența sa directă în turbulenta lume politică a secolului XVI. Observația atentă și pătrunzătoare a comportării oamenilor atât a celor la putere, cât și a celor de rând, contactul personal cu cei mai importanți conducători europeni ai vremii comparați neîncetat cu modele exemplare din trecut, stau la baza învățămintelor din Principele. Dar ce îl face mereu actual este faptul că lupta pentru putere e, în esență, mereu la fel: me reu învelită în vorbe minci noase, mereu ipocrită, me reu inconstantă, mereu nerespecându-și promisiu nile etc. Or, Machiavelli înlă tură vălul de prefăcătorie și spune lu crurilor pe nume, ce-i drept, fără milă față de umanitate și cu un oarecare cinism.
Se susține această apreciere: Niccolò Machiavelli a fost, de fapt, un mare moralist?
Depinde cum definim termenul „moralist“. Dacă ne luăm după definiția din Larousse (dat fiind că Franța a oferit un mare număr de „moraliști“ și în mare măsură a impus și noțiunea), unde „moralist este un scriitor care descrie și critică obiceiurile epocii sale și, plecând de la ele, dezvoltă o cugetare asupra naturii și condiției umane“, Machiavelli este și nu este un moralist. Este un moralist, un mare moralist, întrucât el analizează ca nimeni altul obiceiurile epocii sale, și nu doar din Italia, ci și din țările și de la Curțile pe care le-a frecventat; și este un moralist, deoarece toate operele sale, fie ele politice sau literare, pornesc de la o profundă (și ne îndurătoare) viziune asupra firii și condiției umane. Totodată însă, nu este moralist, deoarece el nu critică acele obiceiuri; el doar le observă, le analizează și încearcă să traseze strategii care, ținând seama de ele, să aibă sorți de izbândă.
Machiavelli și machiavelismul sunt legați aproape exclusiv de formula „scopul scuză mijloacele“. Este această formulă cu adevărat caracteristică lui Machiavelli? Și, de fapt, când – în termenii lui Niccolò Ma chia velli – scopul scuză mijloa cele?
Formula ca atare nu apare în scrierile lui Machiavelli, dar gândirea care o guvernează – cu limitările pe care le voi arăta imediat – da, apare. Apare atât în Principele, cât și în Comentarii la prima decadă a lui Titus Livius. Arta politică constă tocmai în a privi cu inteligență și înțelepciune situația reală, a cântări toate posibilitățile și toate șansele spre a o întoarce în folosul propriu și a alege acele mijloace care cel mai probabil vor conduce la succes. Problema însă la Machiavelli este că scopul nu este unul oarecare (așa cum ne îndeamnă, în mod vulgar, formula greșit încetățenită), ci este unul nobil, unul politic înalt și același în orice formă de guvernare: asigurarea solidității și stabilității statului – ceea ce, de fapt, implică și bunăstarea cetățenilor și armonioasa lor conviețuire. Pentru atingerea acestui țel, da, după marele florentin, orice mijloace sunt permise.
Despre această „cărticică“ s-a spus că a fost „scrisă cu degetul diavolului“ și a stat mult timp la index, cu alte cuvinte, a fost interzisă. Pentru cine era periculos Principele?
Aceasta este o întrebare cu cheie. Ca să vedem pentru cine era periculos este de ajuns să vedem cine a rostit fraza citată și al cui era indexul. Fraza a fost scrisă de Sir Reginald Pole, arhiepiscop de Canterbury, cardinal și legat papal la Conciliul din Trento, deci un englez, înaltă față bisericească, în faza încă tulbure, așadar foarte delicată, a conflictului dintre catolici și reformați. Indexul, pe numele său adevărat, Index librorum prohibitorum, era o listă de cărți interzise de către Biserica Catolică, listă alcătuită și publicată în 1559 (deci la mai bine de trei decenii de la moartea lui Machiavelli) la inițiativa Inchiziției. Îmbogățit și înnoit periodic, Indexul a fost publicat cu regularitate până în 1948 și a fost desființat oficial în 1966. Machiavelli a fost scos din lista neagră în 1900. Răspunsul la întrebare este, așadar, vădit: Machiavelli era periculos pentru Biserica Catolică (dar să nu ne facem iluzii, era periculos și pentru bisericile protestante, dar ele nu aveau o listă atât de riguroasă și de publică). Întrebarea ar fi însă alta: de ce era considerat periculos? Iar răspunsurile sunt mai multe: pentru că, la nivel politic, considerase nocivă politica papală pentru stabilitatea politică a Italiei; pentru că în repetate rânduri, mai pe față sau nu, criticase instituția Bisericii Catolice; pentru că socotea religia (în speță cea creștină) pentru valoarea ei de coeziune socială și nu pentru substanța ei spirituală; pentru că în comedia Mătrăguna – cea mai reușită comedie a Renașterii italiene – batjocorise clerul catolic. Toate aceste motivații și altele similare sunt verificabile, dar eu cred că mai există una, neverificabilă, mai deranjantă decât toate: totala lipsă de ipocrizie a Secretarului florentin –, iar această motivație nu doresc să o comentez aici.
Mai este azi periculos un asemenea autor și o asemenea carte pentru cineva?
În principiu nu. Cantitatea și diversitatea, ambele enorme, de publicații din zilele noastre face ca orice voce să se piardă sau să se tocească, oricum să-și amortizeze virulența în zumzetul general. Dar cred că trebuie precizați anumiți termeni ai întrebării: ce înțelegem prin azi (chiar ziua asta, sau ultimul secol, unde ne lovim de desființarea Indexului de-abia în 1966) și ce înțelegem prin cineva. Dacă cineva este un creștin habotnic (nu vorbesc de alte religii), sau un american care se închină la political correctness nu știu dacă l-ar socoti pe Machiavelli periculos, dar cu siguranță l-ar socoti reprobabil. Pentru că felul lui neîndurător de a privi metehnele neamului omenesc, de a nu se amăgi cu speranțe deșarte ori cu iluzii de orice fel, este greu de suportat fără o luciditate pe măsură.
Niccolò Machiavelli – un revoluționar (în această carte, cel puțin) și un idealist? Sau mai degrabă un revoluționar și un realist?
Mai întâi trebuie spus că Machiavelli nu a fost un revoluționar, sau, dacă a fost, nu a fost în sensul obișnuit al termenului. Nu a fost un revoluționar pentru că el nu avea în gând o schimbare radicală a societății, o răsturnare. Țelul lui era o îmbunătățire și o eficientizare a societății pornind de la datele existente. De aceea, cred, a fost iubit și reabilitat de iluminiști. Revoluționar a fost în măsura în care a propus o abordare total nouă a teoriei politice. În legătură cu antiteza realist-idealist, și aici aș spune că în cazul lui opoziția nu poate fi tranșantă. Realist a fost cu siguranță, pentru că orice considerație abstractă pornea la el din concretețea faptelor – drept care s-a spus despre el, pe bună dreptate, că a fost primul teoretician modern a ceea ce avea să se numească, în sens bun și în sens rău, realpolitik. Dar a fost și idealist în măsura în care aspirația sa a fost aceea de a deduce din realitatea faptelor, cunoscute direct sau culese din istorie, niște principii politice și niște reguli de comportare politică general valabile.
Avem, acum, în limba română întreaga trilogie a lui Niccolò Machiavelli. Pentru a-l cunoaște pe autor e suficient să rămânem la Principele sau e mult mai bine dacă vom merge și la celelalte două cărți – sensibil departe de faima Principelui?
Evident că pentru a-l cunoaște pe autor este bine să citim nu doar toată trilogia politică, ci și operele literare, scrisorile, Istoriile florentine, traduse tot de Nina Façon – ca să mă rezum la cele accesibile cititorului român. Specialistului care are acces la originale îi recomand însă să citească, fie și numai pe sărite, Legațiile – adică excepționalele rapoarte pe care în anii misiunilor sale diplomatice le trimitea conducătorilor Florenței: sunt splendide! Prin precizia observației, prin finețea interpretării, pătrunderea psihologiei diverselor personaje politice cu care venea în contact, prin abilitatea și diplomația cu care sugera conducerii florentine căile de urmat. Unele fragmente din Legații ar merita să fie texte obligatorii la cursurile de pregătire a diplomaților de carieră. Și aș mai recomanda și descrierile pe care le face el organizării politice a marilor state ale vremii: Franța și Germania (recte Imperiul) care, cine știe, poate vor apărea odată și în limba română.
Însă dacă ceea ce ne interesează nu este autorul, ci acea parte din gândirea lui cu care merită să ne confruntăm mereu, aș spune că putem să ne oprim la lectura Principelui: dar la una făcută fără prejudecăți literare, istorice și morale, una directă, în care ochii noștri să privească drept în ochii lui Machiavelli.
Cum se leagă, cum se aliniază aceste trei cărți?
Toate trei au ca subiect statul, asigurarea coeziunii, solidității și stabilității lui. Principele se referă la statul monarhic – care în vremea lui predomina în Europa; Comentariile la Prima decadă a lui Titus Livius se referă la republică, având drept reper și model Republica Romană, dar având ca obiectiv republica florentină pe care o slujise în calitate de secretar al celei de a doua cancelarii și care recăzuse sub dominația familiei Medici și a oligarhiei nobiliare; Arta războiului se referă la felul în care amândouă tipurile de stat – care, amândouă, pot fi perfecționate în așa fel încât să construiască o orânduire dezirabilă (Machiavelli respinge fără drept de apel tirania și dictatura sângeroasă) – trebuie să se apere făcând din proprii cetățeni ostași și apărători ai patriei.
În toate trei spiritul lui Machiavelli este același: precis, lucid, pornind de la fapte și realități, ca și de la constantele firii omenești pentru a trasa concluzii și învățăminte cu caracter general. Coerenței lor ideatice i se opune, în schimb, diversitatea formulelor literare experimentate în mod strălucit în fiecare: dialogul umanist în Arta războiului, comentariul erudit în Comentarii, și tratatul renascentist, într-o versiune extrem de liberă și inventivă, în Principele. Căci Machiavelli este și un mare literat și un mare stilist. Nu întâmplător în orice istorie a literaturii italiene el ocupă un capitol important.
Arta războiului e bună / utilă, evident, pentru război. Dar poate ea fi de folos și pentru a construi pacea?
Machiavelli trăiește într-o epocă și într-un loc în care războaiele erau continue. El consideră războiul o realitate permanentă și inevitabilă a neamului omenesc, drept care el este și una dintre preocupările lui permanente, în viață și în operă. Uitându-ne la ce se petrece astăzi în lume, în toată lumea sau lângă noi, nu cred că nu-i dăm dreptate. A fi bine pregătit de război este și astăzi cea mai sigură garanție a păcii. Pe de altă parte, orice pace vine după un război și, din păcate, și invers. Pacea depinde în mare măsură de cum s-a purtat războiul și de cine a învins. Pacea depinde de război. Arta războiului a lui Machiavelli este un dialog care se petrece într-o minunată grădină din Florența între câțiva tineri nobili și intelectuali și un specialist în ale războiului, comandant de trupe mercenare, vârstnic și cu mare experiență în domeniu. El analizează toate aspectele războiului, organizarea în timpul și în pregătirea luptei, mișcările, așezarea trupelor, a campamentelor, aprovizionarea, tipul de arme și folosirea lor, tipurile de armate, componența și eficiența fiecăreia. Modelul tuturor acestor aspecte este armata romană din perioada Republicii, dar adaptat situației contemporane autorului și comparat permanent cu armatele active pe terioriul Italiei. Pentru războaiele, continue și nemiloase, din vremea lui Machiavelli, care aveau loc pe teritoriul Italiei între mereu schimbătoarele alianțe, războaie ce puneau în primejdie statele italiene, acest dialog era un îndreptar și, totodată, un manual de bune practici. În privința războiului, lucrarea poate fi într-adevăr utilă și astăzi: nu pentru elementele concrete pe care le anali zează – desigur mult depășite în raport cu războaiele moderne –, ci pentru logica și complexitatea gândirii războiului ca ansamblu strategic, tactic, organizatoric și uman caracterizat de o mare doză de imprevizibilitate.
Totuși ceva din organizarea armatei în concepția lui Machiavelli poate fi cu adevărat de folos în perioadele de pace: anume că în armatele alcătuite din cetățenii țării (visul lui Machiavelli pentru Florența, vis pe care pentru scurtă vreme a izbutit chiar să-l pună în practică) se educă, dincolo de disciplină, spiritul de solida ritate, de frăție și de respon sabilitate față de patrie al cetățenilor-ostași, spirit care va persevera și în timp de pace și va fi chezășia statului visat de Secretarul florentin. În sensul acesta Arta războiului ar putea să ofere un serios motiv de meditație statelor contemporane care oscilează între varianta armatelor naționale și cea a armatelor plătite (asimilabile în mare măsură celor mercenare din vremea lui Machiavelli).
Ultima întrebare: cât era de machia velic, de fapt, Niccolò Machiavelli? Și, derivată: la ce bun să fii sau să fim „machiavelici“?
Pentru a nu risca să mă pierd în multitudinea de situații neasemănătoare în care este folosit termenul machiavelic, m-am dus la dicționar: în DEX am aflat că înseamnă abil, fără scrupule, perfid, viclean; în Vocabolario Treccani am aflat că înseamnă cinic și fără scrupule, și că se aplică îndeobște unui guvernant care nu ezită să folosească înșelăciunea și violența pentru a obține avantaje politice, iar, mai general, el califică comportamente sau moduri de gândire viclene, prefăcute, perfide; în Larousse termenul definește pe cineva foarte perfid, un scelerat ce folosește metode întortocheate și imorale; în Oxford Dictionary înseamnă viclean, uneltitor, fără scrupule, mai ales în politică sau în avansarea în carieră. M-am liniștit: toate sunt aproape la unison în ceea ce privește sensul cuvântului machiavelic și a faptului că termenul se aplică cu precădere comportamentului politic sau celui asimilabil lui (promovarea socială sau în carieră). Să răspund acum la întrebări: era Niccolò Machiavelli machiavelic? Nu, nu era. Nu trebuie să confundăm omul cu analizele și observațiile sale. Cu toate astea, revăzând de curând, cu plăcere, serialul-coproducție internațională Familia Borgia, am constatat cu supărare că personajul Machiavelli din film n-are nimic de a face cu cel adevărat, ci este construit în așa fel încât să ilustreze cât mai deplin calificativul de „machiavelic“. Prin urmare riscul este ca adjectivul să îngroape realitatea istorică.
Și a doua întrebare: merită să fim machiavelici? Oho, desigur! Merită din plin, exact în circumstanțele și cu scopurile pomenite în marile dicționare, și chiar asta se întâmplă curent în jurul nostru, mai ales la nivelul jocului politic înalt. Dacă e bine ori frumos, asta e o altă întrebare la care vă las să răspundeți dumneavoastră.
