Vădind înclinații literare din copilărie, cum mărturisește, Doina Uricariu precede, în planul afirmării editoriale, generația optzecistă în care o așază coordonatele vârstei. În consecință, Laurențiu Ulici o include în cadrul sintezei sale, Literatura română contemporană, în Promoția ’70. Și nu întâmplător, ceva mai târziu, scriitoarea și-a susținut teza de doctorat despre deschizătorul șaizecismului: Nichita Stănescu. Lirismul paradoxal. Până la debutul în poezie cu volumul Vindecările din 1976, tânăra scriitoare s-a remarcat în comentariul critic și eseistică. Cartea debutului a fost întârziată cu șapte ani de Cenzura comunistă. A urmat, în scurt timp, publicarea culegerilor poetice Jugastru sfiala, Vietăți fericite, Natură moartă cu suflet, Mâna pe față, Ochiul atroce, Institutul inimii, Puterea Leviatanului, Inima axonometrică (în două volume consecutive) și Cartea de sticlă din 2015. După un răstimp prelungit consacrat memorialisticii, poeta, stabilită la New York din 1999, revine în circuitul editorial din țara maternă cu 111 poeme reunite în antologia Un fruct de hârtie (Ed. Princeps Multimedia, Iași, 2022).
Din primul volum mutilat de cenzori au fost antologate doar câteva poezii, selecția fiind mai largă în cazul celorlalte, publicate în anii 1980, în continuitate stilistică și tematică. Poeta care vine dinspre cultură către natură adoptă o perspectivă proaspătă, reformatoare la nivelul expresiei metaforice, evitând truismele rustico-paseiste. Concepția poetică se întemeiază, în genere, pe corespondența dintre peisajul admirat de privirea subiectului liric și trăirile intense cu suport biografic. Precum în Mângâi via, unde reflecția lirică e generată în mijlocul unei grădini paradisiace, amenajată de tatăl său pe un teren sterp din Băneasa, brăzdat de bombele războiului ultim: „Mângâi via,/ cresc boabe de struguri în flori,/ pleoapa mea tremură ca o așchie./ Mângâie și ucide ochiul/ între corzi de praștie.// Pe obrazul tatei, cicatricea lui/ de mare mutilat de război/ e ca un fir de argint sub barba frumoasă.// Mângâi via,/ el a pus corzile viței în pământ,/ el a adus raiul aici,/ căpșunii, căpriorii de casă.“ Predominantă în viziunea poetică ornamentată cu metafore paradoxale este atitudinea morală. Vindecarea de maladia răului/ urâtului vine dinspre nemăsura cântecului și a cuvântului (titlul unui poem): „Acest har trimițându-mă în surghiun,/ nu-mi vei cânta nimic pe măsură,/ tu care cânți,/ este cântecul tău,/ vei cânta, cresc altare alese,/ omul înduplecă mierea/ și lacrima./ Răul tainic în toate țese.“ Confruntarea fatală dintre bine și rău este dedusă conceptual din numele oamenilor („Îngeri și criminali poartă/ adesea același nume de sfânt./ Cât rău și cât bine/ e în același cuvânt“), din oglinda care reflectă privirea atrasă de real („Snopi de oglinzi, răul se repetă la nesfârșit…“; Era în oglindă ochiul meu înflorind) sau cântecul păsărilor („Acum mi-e dor să aud doar un tril,/ nu bâiguieli de bețivi într-o cramă,/ nu discursuri țesute din câlți și din scamă“).
Caracteristică este predispoziția poetei spre un discurs încifrat care, în multe poeme, atinge altitudini barbiene de joc secund. În poemele cizelate, pe temeiul unui imaginar contrastiv, starea existențială este colorată afectiv prin amintire: „Vitraliu searbăd, înflorat pe margini/ poemul îndelung plivit, cu grijă,/ în care nu-i nici urmă din obrazul/ tatălui meu desfigurat de-o schijă.// Nimic din ochii lui lumina adăpându-și/ dintr-un cais prea repede atins de-o boală/ și dintr-un colț de vie,/ unde cerul îngenunchează pe-o spinare goală.“ Uzând de sintagmele poetei, aș spune că „metafora neistovită“ se îmbină organic cu „vacarmul confesiunii“. Originalitatea figurativă derivă din expresivitatea definițiilor lirice inedite sau a fragmentelor meditative formulate cu ajutorul oximoronului, de genul: „Lumea e un țărm, cât pelicanul să poată sta,/când mâna lui Dumnezeu, pe vâslă, se odihnește“; „Când nu mai poți nici în picioare, nici în genunchi,/ nici visătoare să fii, ci un scrum înhămat,/ o cenușă în lanțuri e sufletul“; „o ghilotină verde creanga cireșului/ un laț de frunze“ etc. O tonalitate aparte definește poemele din grupajul Puterea Leviatanului, prin recurs la mitologie. Pe fundalul mitului monstrului biblic, Doina Uricariu proiectează o poveste de dragoste care o implică, în poeme impregnate de senzualitate.
Vizualitatea constituie factorul care determină mai totdeauna impulsul creator în lirica Doinei Uricariu. În Itinerar biobibliografic, poeta cu deprinderi teoretice recunoaște că a cultivat totdeauna paradigma vizualului „în registre superrealiste, impresioniste, expresioniste“, făcând legătura între „descriptiv“ și „metafizic.“ Concretizarea concepției poetice este expresiv ilustrată în ciclurile Inima axonometrică și, parțial, Casa de piatră, unde predomină filonul religios. Metoda proiectării obiectelor din spațiu în plan, asemănătoare creației divine a „Marelui Arhitect“, reprezintă idealul creatorului de artă, sublinia autoarea înseși în ediția princeps: „să aducă realul în artă și arta într-o vie realitate, geometria în suflet și sufletul în geometrie“. Ideea apare liricizată în poemul Două bidoane cu lapte: „O axonometrie a dorului,/ o metodă a reprezentării inimii pe un plan,/ așa încât cele două jumătăți de cerc pot să se unească,/ imaginea își schimbă trupul și devine reală/ de sus privind-o,/ inima va începe să se citească.“ Forța de liricizare a ambientului cultural este nutrită din predispoziția către estetica formei, într-un discurs poetic cvasi-cartezian, focalizat însă pe „axa“ emoțional-senzorială.
„Povestesc despre mine“ – enunță Doina Uricariu în poemul ce dă titlul volumului, selectat din grupajul Natură moartă cu suflet. Astfel Un fruct de hârtie devine rodul confesiunii lirice, în cadrul căreia „biografia vândută“ se contopește cu imaginea „orizontului umil“, ilustrând autenticitatea stărilor poetice. Antologia cu statut de ediție selectivă – deși putea fi ediție definitivă prin redimensionare – e garnisită, după tipic, cu toate elementele auxiliare. Începând cu prefața Deliei Munteanu (care este și autoarea selecției, autorizată de poetă), intitulată „Vindecările“ Doinei Uricariu: poezia ca proiect ontologic și continuând cu un amplu Itinerar biobibliografic, întocmit obiectiv de poetă însăși cu pagini de Referințe critice, preluate din reviste, dicționare și sinteze critice.