Senzația de simplitate este mincinoasă în literatura Monicăi Pillat. Fără excepție, cărțile ei de proză, poezie ori de non-ficțiune prezintă ipostazierile triplei viețuiri – reverie, visare, realitate onirică. Încă de la primele încercări literare, familia Pillat recunoștea în nepoata poetului canonic o ființă superioară în talent și viziune. La rândul ei, Monica Pillat trăia cu frenezie relația intimă cu visele, încă de la șase ani. Curând, ea descifra în volumele bunicului prevalența stărilor onirice – necelebrate de istoricii literari. Relația intimă cu visul și transcrierea lui se animă după 1965, când tânăra filoloagă simte acutizarea unei intermedieri mistice. Moartea tatălui, din decembrie 1975, modifică regimul visului, care atestă teritorii și revelații de la care nu mai abdică. Simultan cu jurnalul de vise și visări, scriitoarea caută să-și depășească primatul intuiției onirice. Destui comentatori uită că ea este specialistă în literatura anglo-americană, cu studii aplicate, firește, în direcția oniricului și fantasticului. Ce vreau să spun este că nu tratează opțiunea interiorității prin hazard, ci elaborează depășind opiniile specialiștilor, de la Freud și Jung până la Bachelard și Durand. În postfața la volumul Somnul de taină, Dan C. Mihăilescu notează inspirat că citim „caligrafii onirice, vise-laviuri, ascensiuni dantești, visul-crisalidă, gata să elibereze zborul angelic al fluturelui, visul euharistic” cu puneri în abis.
De bună seamă că cititorul e de două ori bulversat: cum se leagă asemenea reverberații subtile în cartea aparent eterogenă, cu jurnal de vise, convorbiri, povestiri și poezii? Cred că, întâi de toate, interviul cu Cristian Pătrășconiu, extrem de util, era nimerit să fie așezat înaintea jurnalului. Pentru că Jurnalul nocturn, Zidirea visului în vers și Furișări în poveste, cele trei secțiuni ale cărții, dezvoltă coerența înțelegerii.
Meticuloasă în exuberanța ei onirică, funciar încredințată valorizării onirice ca într-o mantră, deloc trăită, precum o viață secundă, cât cimentată în cea reală, Monica Pillat transcrie visele cu sentimentul terapeuticii, la început; apoi, al neuitării, pentru ca, după moartea lui Dinu Pillat, să radiografieze teritoriile visului ca ample manifestări ale întâlnirii și însoțirii ce esențializează ființa mistică. Ce înseamnă asta? În termenii consacrați, ar fi vorba despre metafizica visului. Sintagma prelucra astfel conștiința fără fisură, capabilă să corecteze neputința diurnă. Monica Pillat nu folosește niciun moment termenul de inconștient. Preferă să sancționeze diferențele dintre reverie, visare (ca vis cu ochii deschiși) și vis nocturn. Pe cel din urmă îl particularizează în șapte dimensiuni. Ocolind studiile docte, nemulțumită, probabil, de disfuncționalitățile științifice.
Visomană ca bunicul Ion Pillat, coregrafă a oniricului cartografiat în numeroase ipostazieri, Monica Pillat conviețuiește cu visele cum alții stau între cărți sau cu prietenii. Se prea poate să nu fi luat în serios chemările onirice până ce, visând un păun cu coadă imensă, află că Jung vorbea despre coada păsării ca imagine arhetipală a veșniciei. Până atunci rezidentă în vis ca nedespărțire de cei dispăruți, scriitoarea are certitudinea destinului interior. În simbologia onirică, atunci când nu putem să ne despărțim de o rudă pierdută se folosește sintagma „moarte interioară”, o moarte psihologică; Monica Pillat nuanțează, spunând că, în vis, i se dezvăluise „ceea ce știu fără să știu”, iar din Cartea tibetană a morților descoperise cum „starea de albastru” înseamnă idealul atins de sufletul plecat din viață. Pe treapta „dorului de Dumnezeu”, cu semnele dez-văluite, cea din vis se îndoiește mereu pe jumătate.
Jurnalul nocturn poate fi numit Jurnal cu tata, deși rudele dispărute apar adesea, însoțind ori călăuzind pribegiile fericite din somn. Pe de altă parte, trebuie apreciată în termenii revelației toată această comunicare transcorporală din notele diaristice. Alături de poezie, Monica Pillat moștenește din familie și fascinația reveriilor, în care palimpsestul identității se întrupează după logica visului. Început în 1965, jurnalul consemnează arhetipurile divine și, cu verdicte poetice, accelerează continuitatea vieții din vis ca adânc elementar. Amestec de poezie și autobiografie onirică, notațiile se mișcă între genuri, acroșând bestiare cromatice, proiecții și tablouri din paradoxala experiență a „trecutului din viitorul trăit”. Nicio strădanie de-a ascunde intimitatea visului nu există în paginile Monicăi Pillat. Cu tatăl însoțitor în lăuntrul oniric, alteori, în praguri, ea transcrie „fericirea cumplită”, hiperbolizează artistic și multiplică eul în aventura din întunericul luminat doar de iubire. Abia în 1973 va fi în stare să scrie „moarte” în dreptul celor cu care conviețuiește prin resorbție. Aproape de prezent, autoarea învață să mute perspectiva visării, interogând strania credință a dizolvării în lumină, sigură foarte că timpul nu vindecă. „Nisipul din clepsidră-i dus,/ Dar raza crește stătătoare”, spune în poemul Acasă.
Statornic și oracular, proiectul artistic al Monicăi Pillat rămâne taina legăturilor de familie. Citit fără concept, Somnul de taină nu spune mare lucru. Înaintând în sensurile pline, descoperim o scriitoare răstignită de bună-voie în vis, cu credința dezmărginirii cotidianului. Extazul mistic din onirismul Monicăi Pillat ar merita angajat în sinteze mai largi, alături de evazioniștii noștri de prim-plan.