Trei trepte ale imaginarului
Mircea Bârsilă face parte din clubul select al optzeciștilor care au reușit să debuteze editorial înainte de căderea regimului comunist, publicând atunci chiar două volume (Obrazul celălalt al Lunii, 1982, și Argint galben, 1988). Aparițiile în volum au compensat, întrucâtva, relativa sa marginalitate în raport cu principalele instanțe de validare ale generației, și, în primul rând, cu Cenaclul de Luni, ceea ce a făcut ca integrarea în „tabloul de grup“ al optzeciștilor să fie naturală.
Aceasta, în pofida unor diferențe evidente între poezia sa și poetica generației, diferențe remarcate, de altfel, de primii comentatori ai volumelor sale (Nicolae Manolescu, Valeriu Cristea, Dan Cristea). Mitologizarea și vizionarismul penetrează așa-numita „poetică a realului“, însuflețind un discurs care, la antipodul „gândirii slabe“ postmoderne, are pregnanță și corporalitate.
Recentul volum, intitulat (banal) Vise, reverii, vedenii, nu surprinde, sub aspectul modalității poetice sau al „ingredientelor“ care intră în materia unei poezii curgând – comparația s-a mai făcut – ca un fluviu de lirism difuz, când și când cristalizat în versuri sau imagini de o remarcabilă acuitate. Poate prezența mitologiei să fie aici mai redusă, compensată de o pondere crescută a „psalticii laice“ și, în general, a dimensiunii transcendentale. Ca și volumele precedente ale lui Mircea Bârsilă, culegerea e, însă, unitară: spre deosebire de alți optzeciști (care au multă maculatură și momente lungi de platitudine), Bârsilă, deși nu scapă nici el de un anumit verbiaj și de vocabule inutile, nu e numai un liric autentic, ci și un poet cu un bun control al versului, știind să mențină, în general, densitatea și inflexiunile poemelor.
Vise, reverii, vedenii nici nu este, de altfel, împărțit în cicluri sau capitole, ci curge, aparent fără sincope. Structurarea este, însă, prezentă pe verticala volumului (adesea, și a poemului), nu pe orizontală, între cele trei paliere ale imaginarului cuprinse în titlu. Unele texte sunt „vise“, evidențiind afinitatea poetului cu poetica suprarealistă și cu Ilarie Voronca, după cum sesiza cândva Ion Pop: „Țin minte de parcă totul ar fi fost aievea:/ o îndepărtată rudă-paparudă s-a întins lângă mine și, ținându-se cu greu/ să nu izbucnească în râs, s-a prefăcut și ea că moare. Eu eram înconjurat/ de cei dragi. Mie îmi vorbea gutuiul de la fereastră. Lumânările,/ cristelnița și găina adusă pentru a fi dată peste groapă: o găină neagră/ și care nu înțelegea absolut nimic din toată comedia./ În ușa de la intrare, pe jumătate deschisă: o stranie sperietoare de ciori.“ Altele sunt „reverii“, în care se simte – avea dreptate Nicolae Manolescu – mai-vechea admirație a lui Bârsilă pentru Lucian Blaga și frecventarea asiduă a poeziei acestuia, în special a celei ultime: „În fiecare toamnă, mistreții sparg în măsele, pe dealuri,/ oasele – de femeie frumoasă – ale verii.“ În fine, nota aparte a volumului e de aflat în poemele ce cuprind „vedenii“, care au încărcătură tragică și o tonalitate dură, neagră, în genul neorealismului italian: „Voi nu vedeți cât de înșelătoare/ este realitatea: dă din coadă spre stânga, dar o ia la dreapta,/ la fel ca o vulpe. Distruge, tâlhărește, compromite. Ne mângâie/ cu o mână, aflați doar în trecere pe aici (ființele ca ființe/ și lucrurile ca lucruri) și ne vinde, fără scrupule, cu cealaltă./ Și va veni, într-o zi, și sfârșitul./ Ne va acoperi și pe noi, cu funinginea lui, într-o bună zi, soarele.“
Vorbeam de prezența dimensiunii metafizice, care mi se pare mai accentuată – cantitativ, dar mai ales în „pivnițele“ poemelor – decât în culegerile anterioare. Mircea Bârsilă este unul dintre puținii care reușesc să țeasă în același „covor“ antifrastic, un discurs postmodern și un sentiment cvasireligios, ambele, genuine: „Încă îți sunt un prieten ambiguu, Iisuse. Încă mă tem să nu-mi cadă/ mâna, când vreau s-o întind către tine. […]/ Scapă-mă,/ Doamne, de mine însumi, cel care nu știe de ce a trăit până acum/ din greșeală în greșeală: inclusiv aceea de a Te fi asemuit, atâta vreme,/ cu domnișoara învățătoare găzduită la noi, în camera de păstrare,/ când eram mic, și care s-a străduit, în zadar, o iarnă întreagă,/ să mă dezvețe de/ obiceiul de a ronțăi țurțurii de cleștar de la streașina din spate a casei.“
Fără să zguduie ceea ce știam deja despre poezia lui Mircea Bârsilă, Vise, reverii, vedenii este unul dintre cele mai bune volume ale sale și, totodată, ale anului trecut.
Melancoliile poetului artifex
Traian Ștef aparține și el unei „ramuri“ ex-centrice a poeziei optzeciste, și anume, celei ardelene, însă, spre deosebire de colegul Mircea Bârsilă, nu a avut șansa unui debut autentic înainte de 1989. Ca și alți poeți ai generației, Ștef a fost obligat să treacă prin furcile absurde ale „debuturilor colective“ (Catarge, 1977, Caietul debutanților, 1982), izbutind să publice un prim volum personal abia în 1993, când a tipărit culegerea Călătoria de ucenic.
Iată de ce o antologie de autor, cum este Opera poetică, în care sunt cuprinse toate volumele de până acum ale lui Traian Ștef, joacă un dublu rol: pe cel de a oferi cititorilor posibilitatea unei întâlniri mai bune cu o creație poetică pe care conjunctura politică a deturnat-o, în faza ei incipientă, dar și pe cel de a îndemna critica literară la un examen al situării autorului în cadrul generației optzeci și în cel al poeziei noastre de azi.
Aș spune, înainte de orice altceva, că fără creația unor asemenea poeți, afirmați în afara Cenaclului de Luni, a textualismului și a „poeticii realului“, tabloul generației optzeci ar fi mai sărac. În creația lui Traian Ștef se distinge imediat – chiar pe sub veșmintele unui discurs vizibil postmodern – amprenta școlii filologice clujene, diferită, de prisos să insist, de cea bucureșteană a lunediștilor.
Mai întâi și mai întâi, prin experiența echinoxistă, care a consacrat o poezie îmbibată de cultură, dinspre care Ștef face lesne trecerea către parafrază și către reciclarea stilurilor clasice, specifice postmodernismului. Odiseu își cere calul înapoi se intitulează unul din primele texte din volumul de debut și el constituie, fără îndoială, un manifest al poetului artifex, care lucrează cu materii livrești: „Ei stau la sfat/ Scandări din care nu te poți împărtăși/ Silabele lor/ Nu-i întrece nici Anul Nou/ În surâsuri fericite/ Nici profeții nu-i întrec/ Pârjolind sufletul însetat cu o clipă/ Mai devreme// Pe masă colivia/ Cu pasărea firele de grâu șoarecele/ Ei stau la sfat/ Totul este în mâinile noastre/ Numai mâinile noastre pot reține/ Șuvoiul umbrelor/ Numai piepturile noastre pot recunoaște/ Săgeata luminoasă“. Reciclarea formelor tradiționale va deveni, peste ani, parodia „epopeii parodice“ (care a fost Țiganiada), pe care Traian Ștef o preface în bizara și greu digerabila Epopeea șobolanului Louse, din 2018: un experiment-limită, ratat ca poezie, semnificativ în privința amplitudinii, dar mai ales a limitelor acestui tip de discurs, al parafrazei și pastișei.
Dincolo de cultură, Ștef este mai degrabă un poet al unei frumoase și nobile melancolii. O melancolie distinsă, aș spune, spre a o deosebi de cea vulgară (de tip Vlahuță) sau sentimentală (în maniera lui Anghel Dumbrăveanu). Și, în același timp, o melancolie autentică, întrucât este, vorba lui Nichita Stănescu, fără pricină: „M-am culcat primăvara/ Și m-am trezit iarna// Culmea e că iarna este aceea/ Pe care o așteptam/ Pe care o pierdusem/ Cum pierzi o prezență/ Despre care credeai/ Că e eternă/ Cum pierzi amiaza/ Care nu pleca/ Până acum/ Din grădina/ Din spatele casei/ Cum uiți că așteaptă o altă probă/ Judecătoarea/ Nu ghiocelul înflorit/ La care te gândești tu“. Poetul resimte, se vede, povara trecerii, ca odinioară Odiseu pe cea a petrecerii…
În volumele din anii din urmă, a pătruns în discursul lui Traian Ștef și o notă tragică, de sorginte morală, în spatele căreia se ascunde totuși (bine de tot!) o la fel de optzecistă codiță ludică: „Dar urlă zbuciumat, din tot gâtlejul,/ Fii lup cu colții albi și spate sur./ De nu te ține pe pământ misterul,// Găsește-ți adăpost în spații literare,/ Să se ascundă visul în acel contur./ Aici nimicul prinde formă și mișcare.“
Avem în Opera poetică nu doar o antologie completă a creației lui Traian Ștef, ci și o bună deschidere către una din ramurile mai puțin frecventate, însă nu mai puțin interesante ale postmodernismului poetic românesc.