Roată – roată
1.
Nu povestește, dar învață-a scrie
cifre bățoase, litere mai moi
pereții Peșterii sunt de hârtie
ticsiți de liniuțe, cercuri și cârlige
de care spânzură, doi câte doi,
îngeri pe care flama gerului îi frige
și îi aruncă iute înapoi.
Și ei se-nalță ca un uliu berc
purtat de boarea umedă a groții
se-nvârt pe loc într-un zănatic cerc
ce se visează partea plină a Roții.
Și sus, mai sus decât pășunea zilei
unde nu crește iarba și nici umbră nu e
răsare palma bătucită-a milei
întinsă spre Hotar și prinsă-n cuie
de doi tâlhari cu sulițele boante
și un triunghi cu două laturi șuie.
2.
Nu în cuib se așezase Pasărea
ci pe umărul lui, acolo dormea
și de acolo se ridica dimineața când
întunericul se trudea să-i strecoare
penele cozii sub gulerul cămășii
ca pe-un lințoliu
ori ca pe-o cravată de doliu.
Să-l facă să tacă retezându-i
rădăcinile vorbei, să-l sugrume
cu nodul umilinței și al deznădejdii.
Și doar ea, Pasărea, să-i simtă
zvâcnetul tâmplei crescând cum
în borta ghiocului crește
murmurul mării, răsuflarea
de pustnic astmatic a gerului
ori, câteodată, vorba-n doi peri
a Corăbierului.
Pasăre-pasăre coadă rotată
cine ți-a-nchipuit iconiță de fată
cu cosițele legate de stele
și țâțe ca două porumbele
ce picotesc pe marginea Văii
dincolo de Cuca Măcăii?
3.
Cu degete de orb pipăie
stâlpii de ceară ai zilei și
cu urechi de măgar ascultă
ecoul tunetului.
Picură sânge din norul
de piatră al Peșterii
picură rar, cu folos
sunt trupuri de carne acolo
cu fața în jos
cu venele pline de apă sfințită
una și oarecum nedespărțită.
Ca printr-o fereastră puțin crăpată
li se văd inimile burdușite cu vată
cu povești și amăgiri, cu odoare
hulite de grămătici și de pețitoare
confiscate apoi de inspectori
mahmuri și de moravuri ușoare.
Și deasupra un Rege Pitic.
Așadar, totul pentru nimic?
E pustiu împrejur, doar pițărăii
corindă în gând câte-o vergură sfrijită
ce se scaldă pe furiș în undele Văii
despuiată și abia de curând pocăită
cu para dorinței încă nedezlipită
arzând ipocrită
în colțul ferit de capcana cea nouă
a Roții cu spițele rupte în două.
4.
Și deodată începu să vorbească
într-o altă limbă deloc păsărească
fastuoasă precum valul ce se schimbă
din talaz în maree, o limbă
cu litere învelite-n sfială
cu legiuni de silabe de zoală și fală,
cu rădăcini uitate de verbe
cu rase prolifice de zicători și proverbe
și pioase focuri de paie
aprinse pe aripi de uliu și gaie.
„Unde nu e pisică,
șoarecii steag ridică“, spuse.
Era un loc de trecere încalte
cu poteci strâmte și maluri înalte
putea fi și una și alta
și papi și cavaleri de la Yalta
și visătorul din vis
și visul din visătorul proscris.
Ori o păpușă cu ochi ca faianța
adusă de străbunicul din Franța.
Nu putea să dovedească nimic
era nevolnic și tare mic
mai era destul până-n zori
ori
până la noua străvechime
cu dulcea și nesfârșita ei întunecime.
5.
O să o scot din somn, spuse,
nu-i îndoială,
o să o înfășor în beteală
și-o să-i cos buzunarele toate cu fir
dintr-un patrafir
cu poalele infinit suprapuse
precum ale bolții margini de stele
înfipte în întuneric până-n prăsele.
Și o voi ascunde de frica ochilor lumii
unde apa încearcă puterile humii
făcând strungă cam într-o dungă
ori șușotind ca golanii
pierzând toți gologanii
din strânsa dumnealor pungă.
Și, Doamne, ce filantrop a fost
în călătoriile lui fără de rost
dincolo de fruntariile nopții
jucând arșice cu harapii și copții
ori făcând temenele frâncești
unor crăițe din nescrise povești.
O să o scol din somn, spuse,
și o s-o înalț regină și doamnă
peste Valea ei cotropită de toamnă
peste singurătăți și bucurii încuiate
în cufere cu mii de lăcate
și în preajmă cu a fiarelor-iarbă
împletindu-i de iederă salbă
și o căsuță cât un ghioc
să aibă amândoi loc.
Cu două odăi, amândouă
zugrăvite cu sineală de rouă.