Într-un discurs ținut în anul 1940 sau 1941, președintele de atunci al Statelor Unite ale Americii, F. D. Roosevelt, își îndemna conaționalii să mărească producția de armament pentru a ajuta țările aflate în război cu Germania nazistă. Trebuie ca noi să devenim, spunea Roosevelt, arsenalul democrației. Ceea ce au și devenit Statele Unite ale Americii și au rămas, chiar după ce intraseră direct în război.
Astăzi, dacă ne gândim o secundă, tot Statele Unite ale Americii sunt cele care aprovizionează preponderent cu bani și armament Ucraina, aflată sub invazia unei armate comparabile cu cea nazistă. America este din nou ceea ce ar fi dorit Roosevelt, poate, și de data asta, arsenalul democrației.
Dar să ne imaginăm cum ar fi arătat lumea dacă n-ar fi existat America, mai precis SUA! Acest stat care a făcut mari greșeli, dar fără de care putem bănui cu groază cum s-ar fi terminat cele două războaie mondiale. Ce s-ar fi ales de marea Uniune Sovietică, atacată de fostul său aliat și prieten nazist, dacă SUA nu ar fi pompat-o cu armament pentru front? Ce s-ar fi ales de Europa noastră de azi, dominată de șovăitoarea Franță și de vechea amică a Rusiei, încă de prin 1922 (v. Tratatul de la Rapallo), Germania, dacă nu exista America?
Cum ar fi arătat lumea dacă n-ar fi existat America, așa cum e ea, imperfectă? (Dar ce creație a omului e perfectă?) Drept mulțumire, atâția socialiști, mascați sau nu, o urăsc din toate puterile. Aici e vorba de un resentiment transferat, ca să folosesc un termen botezat de gânditorul britanic Roger Scruton. Transferul resentimentului asupra celui care reușește când tu nu reușești este, conform lui Roger Scruton, procesul care a stat la baza antisemitismului, a luptei de clasă și a altor revolte. Teoretic, nu e decât efectul ideii că orice reușită a cuiva, persoană sau stat, trebuie să aibă la schimb un eșec al altcuiva, om sau stat. Or, Statele Unite ale Americii, fiind statul deocamdată cel mai puternic și mai democratic, sfidează dictaturile. Ura lui Putin tot de aici provine. Îmi aduc aminte vag de textul pe care a trebuit să-l dactilografiez pe vremea când trebuia să-ți declari mașina de scris la Miliție. Era ceva care justifica nereușita statelor din lumea a treia nu prin lipsa de organizare, de democrație etc., ci prin dobânzile pe care le aveau de plătit la datoriile făcute la băncile din lumea întâi (termenul nu se folosea, dar se subînțelegea).
Pe WhatsApp circulă niște făcături „vesele“ imitând cimitirul de la Săpânța, cu necroloage ale principalilor „actori“ europeni ai momentului, Putin, Zelenski, Ursula von der Leyen. Creatorii acestora îi reproșează lui Zelenski că, din cauza ambițiilor lui de actor (de a ajunge, cică, la Hollywood!), ar fi murit sute de mii de ucraineni. Morala subînțeleasă e clară: nu era mai bine să vă predați din prima clipă și să trăiți liniștiți? Sigur, „capul plecat sabia nu-l taie“, cum zic strămoșii noștri. Dar parcă un cap care nu se pleacă e mai demn de stima istoriei decât cel care se pleacă la prima adiere de vânt neprielnic. Vezi George Coșbuc: „Dar nu-i totuna leu să mori/Ori câine-nlănțuit“ (în Decebal către popor).
Istoricul Neagu Djuvara afirma cândva că, în 1940, când cu ultimatumul dat de URSS României de a-i ceda urgent Basarabia, așa cum prevedea Pactul Ribbentrop-Molotov, ar fi fost mai bine să ne opunem, fie și cu pierderea unor vieți omenești. Ar fi fost un război disproporționat, dar nu o predare fără condiții. Marele istoric își continua gândul cu ideea că am fi avut în memoria colectivă o înfrângere, nu o cedare necondiționată. Am fi ieșit din acest război cu capul sus, chiar dacă înfrânți.
Că Ucraina din anii 2020 nu e România din 1940 e de toată evidența. Arsenalul democrației nu ajungea în 1940 până la noi, mai ales pentru că eram aliați cu Germania nazistă.
Pauză pentru o întrebare: dacă marile puteri europene de-atunci, Regatul Unit și Franța, garantau integritatea Poloniei și au și declarat război Germaniei după invadarea ei, la 1 septembrie 1939, de ce nu au declarat război și Uniunii Sovietice, care a invadat și ea Polonia, dinspre Est, două săptămâni și ceva mai târziu, la 17 septembrie același an?
Azi, arsenalul democrației mai stă pe gânduri dacă să furnizeze Ucrainei rachete cu rază lungă de acțiune și avioane, ba chiar și tancuri ultra-moderne, ceea ce înseamnă nu doar pierderi de vieți omenești și materiale, ci, Doamne ferește, mai mult chiar decât atât. În ce privește costul acestor ajutoare, e bine de știut că acela al unei victorii a Rusiei ar fi mai mare. Pentru toată lumea democratică.
Până la urmă imnul nostru care sună deșteptarea poate fi aplicat și restului lumii, care, și ea, se deșteaptă greu, deși are o atât de vastă experiență a nenorocirilor provocate, în fond, de, aparent, semenii noștri.