Gândul lui Dimu zbura, tot mai des, în ultima vreme, la imagini, chipuri de oameni și întâmplări de demult din viața sa, așa cum s-au ivit și s-au desfășurat ele aievea, în întreaga minunăție și însuflețire a lor.
Încântat peste măsură, nu-și putea da seama din ce pricină se stârnise în el, așa fără veste, o asemenea chemare. Și cu oarece strângere de inimă că ar putea să o piardă, însă în același timp și cu o înțeleaptă împăcare de sine, se întreba cât îi va îngădui Cel de Sus, lui, om înaintat destul de mult pe făgașul bătrâneții, să se mai bucure de acest dar vindecător al aducerii-aminte, cum îl socotea în sinea sa.
Iar, de fiecare dată, împărtășea sentimentul că gândul nu-i era decât un abur purtat de o adiere fermecată, ce nu-i da pace de cum îl slobozea din închipuire.
Era de mirare cum, ghemuit pe buza malului, cu ochii furați de scânteierile și repezișul anafoarelor, întâi și întâi i se perindau pe dinainte clipele care l-au adus încoace, în Dobrogea, când s-a hotărât să rămână la Ostrov, în Țara Turcească, el fiind, de felul lui, din neam de ciobani din Săliștea Sibiului… (…)
Încă de la începutul rămânerii în Țara Turcească, nu-l putea da uitării nici pe Costea, un consătean apropiat, cu care bătuse drumuri lungi, anevoioase, și nici povestea sa nemaipomenită. Fugise, și el, de prigoana austriacă a luării pentru ani mulți în armată și își pierduse urma în bălțile din apropiere de Ostrov. Aici își găsise de lucru la un proprietar de turme bogat și cam aspru, Atanasie Mit. Stăpânul își avea stânele și casa pe grindul de la Trei Ulmi, în întinsa insulă Tâlchia, dintre Dunărea Veche și Dunărea Mare, înzestrată cu păduri și izlazuri, cu zătoane, zătoci și privaluri din belșug, unele chiar neatinse de picior de om, unde își adusese și nevasta, și pe fiică-sa Dina, o tinerică frumoasă și senină ca o zi însorită de primăvară. Însă nici Costea nu era de lepădat. Un fecior legat ca un carpen, cu părul negru și ochii asupritori, ce o făcea pe fată să se topească după el. Se pricepea, ca nimeni altul, la muls, la dus cârdul încredințat la pășune și cânta din fluier de mama focului, că se înviora întreaga lume în jurul lui. Avea ciomag, doar pentru lupi sau alte lighioane periculoase, pe care împotriva oilor nu-l folosea niciodată. Era de ajuns să ducă fluierul la buze, să slobozească șuierătura melodioasă, că ele și înțelegeau ce vrea Costea.
Dina începuse să aibă, de la o vreme, o apucătură neașteptată. Nu trecea zi să nu se ducă și să șadă, de o uita Dumnezeu, pe margine la strunga lui. Iar pentru a-și liniști părinții, se dezvinovățea că o făcea așa, numai și numai de dragul de a vedea mândrețile de oi la fiecare mulsoare. Pornirea asta, căreia nu i se mai putea împotrivi nicicum, începuse să bată la ochi pentru toți. Să fi avut orbul găinilor sau să fi fost lovit cu leuca în cap, pentru a nu-ți da seama de adevăratul ei motiv. Mai ales că, până ce nu intrase băiatul argat la stâna lor, nu o arătase cu atâta stăruință.
Costea avea grijă să-și vadă de treabă și să nu-și dezvăluie , în niciun fel, patima ce-l împingea să se simtă atras nebunește de Dina. Căta din când în când pe furiș la ea, cu ochii biruiți de o strălucire neprihănită și atât. Însă, de fiecare dată, când dădea frâu liber inimii, aflat în culmea fericirii, ofta de se pătrundea de mâhnire până în adâncul ființei. Cum de se încumeta să creadă că fata vătafului i-ar fi putut fi pereche lui, un umil rândaș?! Era o nesocotință de neiertat să-și închipuie așa ceva! Cu atât mai mult, cu cât, pentru Atanasie Mit, starostele mocanilor statorniciți în bălți, o asemenea legătură ar fi fost o mare dezonoare. În ruptul capului nu și-ar fi dat singura moștenitoare după un vântură lume, neavând nici un cheag și nimic mai mult decât hainele de pe el.
Fără veste, Dina nu a mai apărut în spatele îngrăditurii de la strungă. A așteptat-o zile în șir, cu dorința arzătoare de a o ști aproape de el, dar n-a fost să se întâmple așa. Și nici la urechi nu i-a ajuns ceva referitor la ea. Părea s-o fi înghițit Dunărea, și nu alta. Întorsătura asta grabnică, în felul de a se purta al fetei, l-a băgat la idei. Însă, cu toată nerăbdarea care nu-i da pace, nu întreba pe nimeni dintre ajutoarele de la târlele alelalte despre fiica baciului, să nu bată la ochi și să trezească, cine știe ce bănuieli. Nemaivăzând-o, de la o vreme, Costea a început să nu mai fie cel de până atunci. Îi dispăruse voia bună cu care se scula dimineața. Încercănat, tras la față, muncit întreaga noapte de gânduri și de nesomn, fără tragere de inimă, punea pe el ce se nimerea dintre straie. Nu mai avea chef nici de a mânca. Își băga, câteva de-ale gurii, în traistă, de care nu se atingea câtuși de puțin peste zi. Și nici fluierul nu-l mai ducea la buze cu încântare, decât să scoale oile și să pornească la pășunat. Abătut, se tolănea în iarbă între ele și, perpelindu-se de dorul ei, i se părea că lumea din preajmă se întorsese pe dos. Nici pajiștea de un verde neasemuit nu mai scânteia înrourată, ca de obicei, nici florile minunate nu-și mai revărsau culorile și miresmele ce-l amețeau, nici păsările nu mai glăsuiau ca vrăjite, de îl făceau să nu mai știe unde se afla. Și cerul nemărginit, cu azurul viu, de-i limpezea ochii și-i înălța sufletul, i se părea tot mai puțin și spălăcit. Iar soarele mângâietor, de altădată, i se înfățișa, acum, din ce în ce mai searbăd. Nimic din cele știute și trăite, până ca Dina să se lipsească de a mai veni la el, la saia, nu le mai simțea și nu i se mai arătau aidoma.
Primăvara era pe sfârșite, iar vara dădea semne că nu vrea să zăbovească în a se aprinde, nicidecum. În una din zile, la asfințit, zorindu-se să deschidă poarta cea mare a ocolului de la târlă, să bage oile la adăpost, a crezut că are vedenii și că mintea i-o ia razna. Adunată ca o pasăre necunoscută, singuratică, pe scara ceardacului, abia înăbușindu-și plânsul, îl aștepta, în carne și oase, nimeni alta decât Dina. Iar clipele, cât s-a apropiat de ea, i-au fost de ajuns să-i ia seama. Presimțirea sa, care nu-l înșela mai deloc, și de data asta îl lămurea că fata, aflată la ananghie, își luase inima în dinți și venise să-i ceară s-o ajute. I-a citit rugămintea și năzuința, dintr-o fulgerare, în căutătura înlăcrimată. Iar când s-au aflat față în față, el nici n-a apu cat să deschidă gura și s-o în trebe ce-l interesa, să-și limpezească pre supunerile, că Dina a și izbucnit:
– Măi Costeo, tata și cu mine suntem tare necăjiți. Și nu mai știm ce să facem și-ncotro s-o apucăm. Mama e grav bolnavă de câtăva vreme și n-a putut s-o vindece nimeni și nimic până acum. Durerile cumplite de picioare, de șale, de spate și de mâini au înțepenit-o la pat. Numai pomul minunilor, preschimbat într-un soc negru, o mai poate face bine. Arborele ăsta e străbunul copacilor și cel ce tămăduiește omul de toate suferințele. Fiertura din ciorchinii lui de flori dalbe, mirositoare este leacul de care avem nevoie pentru a o salva pe mama de la moarte. Niciunul dintre ciobanii și argații noștri n-a avut norocul să-l afle. Și câte nu le-a făgăduit, drept răsplată, tata, să-i convingă să-și dea silința în a-i împlini vrerea! Iar ei, cum s-au mai frământat și pe unde n-au umblat, sărmanii! Au adus leacuri peste leacuri, numai pe ăla ce s-ar fi cuvenit, nu! Eu i-am spus tatii că singurul care va găsi pomul minunilor în pădurile și pustietățile ostroavelor, de aici, de la mijlocul Dunării, tu vei fi. Și cât mai degrabă, în zilele astea, când e răstimpul de înflorire a lui. Că am eu prevestirea mea, și nu mi-o scoate nimeni din cap și din suflet, oricât s-ar osteni. Iar dacă așa va fi să fie, să te numească omul lui de încredere peste târlele, ciobanii, ajutoarele și argații noștri, iar mie să-mi dea binecuvântarea să te iau de bărbat, că țin la tine, cum nici nu-ți închipui, de când ai venit în Tâlchia și ai intrat rândaș la noi.
Pătruns, până în adâncul făpturii, de cele auzite din gura Dinei, acum înțelegea ce motiv a împiedicat-o de a mai veni să-l vadă și afla, mărturisite sincer, și ce sentimente și gânduri nutrea pentru el. Totodată, Costea de-abia își ținea în frâu cumpătul, ascultând prin ce momente sufletești zguduitoare treceau ea și tată-su, baciul Atanasie Mit. Într-o împrejurare ca asta, lui nu-i stătea în obicei să rămână nepăsător și să nu sară să-i ajute. Mai ales că fusese mișcat, până peste măsură, de vorbele fetei, care-și punea întreaga speranță, de a-și scăpa mama de suferința blestemată, în el. Și cum nu se mai sătura să-i admire chipul poleit de razele de aur ale lunii, ivită în toată împlinirea, deasupra insulei Tâlchia, sângele i-a clocotit în vine, în piept și în tâmple, ca niciodată. Și-n asfințitul ăla dumnezeiesc, de început de vară, Costea a avut dovada neîndoielnică a dragostei lor împărtășite.
Însoțind-o prin pădure, până acasă pe grindul de la Trei Ulmi, i-a făgăduit cu legământ că a doua zi, dis-de-dimineață, va pleca să caute pomul minunilor, de florile căruia avea atâta nevoie.
La întoarcere, un șuvoi de gânduri l-a năpădit, dându-i de furcă în a-și cântări bine șansele de izbândă, în încercarea asta strașnică a vieții lui.
Umbletul și trăitul de unul singur prin locuri îndepărtate, necunoscute și sălbatice, pline la tot pasul de pericole, unde puteai să pieri fără să știe nimeni de tine, ajunseseră pentru el obișnuințe intrate în fire. Așa că, din punctul ăsta de vedere, nu-și făcea nicio grijă. Altul era baiul. Dacă promisiunea făcută Dinei se dovedea cu neputință de a fi îndeplinită?! Să nu pățească, și el, precum ortacii ăilalți! Una e să vrei să găsești ceva, și alta e să poți s-o și făptuiești! Cu toată iscusința, de care știa că era capabil, și cu tot sacrificiul, ce nu și l-ar fi cruțat, în cazul când ursita nu-i surâdea, nu-și putea închipui cum avea să-i împlinească fetei așteptarea!? Împins de freamătul necumpătat al inimii, îl luase gura pe dinainte și se angajase la o faptă de care nu era îndeajuns de sigur. Așa-i trebuia dacă n-a avut putința să se stăpânească! Ce urma să i se întâmple, în situația în care întreaga osteneală a lui se solda cu o nereușită, nu voia să presupună sub nicio formă. Și asta, pentru că nu se găsea în el omul ăla care să nu se țină de ce-a făgăduit și nici să renunțe, oricât se arăta încercarea de anevoioasă. Înainte să-și caute vreo vinovăție și să se căiască din cine știe ce pricină neîntemeiată, era dator să se pregătească peste noapte, cu încredere, de drum și negreșit de întâlnirea mult râvnită cu neprețuitul copac. La despărțire, Dina îl prevenise că atunci când el i se va arăta, trebuia să se închine de șapte ori și să-i promită că îi va dărui ceva în schimb, pentru a se bucura pe deplin de puterile lui fermecate și binefăcătoare.
– N-o să uit, așa o să fac! a asigurat-o el hotărât și a apucat drumul îndărăt.
Mânat de o împătimire nestăvilită, Costea nici n-a avut vreme să bage de seamă cât de repede a ajuns la el în ocol.
A verificat oile și vietățile alelalte de sub aplecători, să se asigure că erau în bună regulă pentru înnoptat și, înainte să urce în cămăruța sa din ceardac, și-a adus aminte că n-a legat cu lanțul poarta cea mică, din față, a stânii. Și-n timp ce mergea să ducă la bun sfârșit și treaba asta, privirea i-a răzbătut ageră, prin spuza, străluminată de lună, a înserării, și i-a rămas pe un arbust răzleț, strâmb, crescut la adăpostul gardului, ce aducea mai degrabă cu o arătare sfrijită și neputincioasă, gata să-și dea duhul. Și fără să știe ce l-a apucat, Costea s-a oprit lângă jalnicul pomuleț și s-a trezit că începe să-i vorbească. Ba mai mult, să-și spună păsul, să-și verse focul pe el, să-l amenințe. Cine l-ar fi auzit, fără doar și poate, ar fi crezut că dragostea înfocată pentru Dina îl zăpăcise, nu glumă.
– Of, prăpăditule, de-ai fi fost un copac al minunilor, m-ai fi ajutat să scap basma curată din încurcătura în care am intrat. Erai aici, lângă mine, și nu mai trebuia să mă chinui și să caut altul, pe unde și-a dus surdul roata și mutul iapa. După cum te văd, nu ești în stare de nimic. Nici nu te-ai înălțat ca lumea, nici n-ai avut flori vreodată. Ai rămas un neisprăvit. Puteai să fii, și tu, bun la ceva, iar mie de mare folos acum când îmi arde cămașa. Nimic nu s-a prins de tine. Faci umbră pământului degeaba. În seara asta, m-am hotărât. Când m-oi întoarce, de pe unde m-or purta pașii după leacul așteptat cu sufletul la gură de mama Dinei, chiar de-o fi să-l găsesc, chiar de-o fi să nu-l găsesc, nu te mai țin în obor. Te tai. Te fac surcele și te bag la foc…
După ce a isprăvit cu pregătitul pentru pornirea la drum din zori, ajuns de oboseală, s-a întins pe laviță. Și cum a pus capul jos, l-a și dovedit somnul. Și ce somn, nenișorule! Îmbietor, răzbit de un singur vis. Și ce vis, măiculiță! Se întorcea de pe-o parte pe-ailaltă, dar el, nici gând să contenească în vreun fel. L-a purtat, toată noaptea, ca și când ar fi plutit, printr-o splendoare nemaiîntâlnită vreodată. Și-n toiul năzăririi ăleia grozave, i s-a arătat Dina, ca o sânziană în rochie de mireasă. Nu era singură, ci însoțită, neașteptat, de mamă-sa, vindecată și veselă, dar și de tată-su, în al nouălea cer de fericit, gătiți, și ei, cu veșminte de pe fundul lăzii. Ședeau dinapoia îngrăditurii de la strungă, să-l vadă cum mulge oile lor arătoase și albe ca zăpada. Părinții Dinei îi făceau semne, încurajându-l să lase puțin treaba și să se apropie, să-și ia în brațe și să-și țuce fără sfială nevasta…
Însă n-a fost să fie după cum și-a plănuit. Somnul l-a ținut în mrejele lui ceva mai mult decât s-a așteptat. Nici pomeneală să se trezească la mijitul zorilor, cum își pusese în cap. Dimpotrivă, a făcut-o abia după răsăritul soarelui. Și se părea că nici atunci n-ar fi putut să se desprindă din dulceața visului care-l ținea, încă, sub vraja lui, dacă bravul și devotatul său câine, Corbea, nu s-ar fi apucat să latre în mijlocul bătăturii din fața ceardacului. Hămăia așa de pornit, că auia balta întreagă. Auzindu-l cum se zbuciumă, Costea, buimac, neavând stare, și-a dat cu presupusul: „Nu-i a bună! Te pomenești că ce am visat, n-a însemnat decât o vestire cumplită! O fi murit mamă-sa, iar Dina a alergat, într-un suflet, să-mi spună să mă las păgubaș de a mă mai duce după socul negru. Sau o fi un străin?! Ia să cobor și să văd ce se petrece!“
Jos, în ocol, cu Corbea de nepotolit după el, a dat s-o ia spre poartă, s-o dezlege. Însă a simțit că-i sare inima din piept, iar ochii că i se bulbucă în găvane. Și că nici picioarele nu-l mai ascultă și-i înlemnesc. „Nu! Așa ceva nu poate fi adevărat!“ – a bâiguit, crucindu-se. Arbustul de alături de gard, răzleț și ghebos, care te îndemna să-i plângi de milă de cum îl priveai, pierise fără urmă. Iar în locul lui, acum, îi era sortit să vadă, prin scăpărările întețite ale soarelui, un soc falnic, rămuros, potopit de ninsoarea unor ciorchini de flori neasemuite. „Dar ăsta-i pomul minunilor! Prostul de mine, n-am înțeles, aseară, cu cine aveam de-a face! Trebuie s-o spun pe a dreaptă, că la un moment dat, ceva mi s-a părut ascuns la rătăcitul ăla de tufan. Însă m-am îndoit de o așa amăgeală! Și eu, care stau gata să pornesc să-l aflu din pământ, din piatră seacă! Uite că mi l-a dăruit Dumnezeu, să i se împlinească voia Dinei!“ – a mai chibzuit Costea. Apoi s-a închinat de șapte ori, făgăduindu-i socului negru, din toată inima, că îl va îngriji ca pe mioarele lui dragi și că nu va lăsa pe nimeni să se atingă de el și să-i facă vreun rău.
De cum și-a isprăvit tânărul cioban vorbele, pomul s-a clătinat cu un foșnet plăcut și a lăsat să se desprindă și să cadă de pe crengile sale, în iarbă, o mulțime de ciorchini de floare, albind locul. Și asta, pesemne, drept mulțumire pentru promisiunile auzite.
Lui Costea nici că i-a trebuit mai mult. A alergat la unul din adăposturi și s-a întors de-acolo cu câteva coșuri mari din nuiele, pe care le-a umplut cu florile vindecătoare. A înhămat calul la căruță, a suit coșurile în ea, l-a luat și pe Corbea alături pe scândură și a mânat ca vântul, până pe grind la Trei Ulmi, la casa stăpânului. Când a văzut ce aduce rândașul îndrăgit de fiică-sa, Atanasie Mit, cât era el de târlaș cu douăzeci de turme și de om neînduplecat, s-a pierdut cu firea și a izbucnit în lacrimi de bucurie. Nu-și credea ochilor că, în sfârșit, leacul foarte jinduit și foarte căutat, după care bătuseră zile în șir, fără izbândă, toate bălțile și ostroavele dimprejur, ciobanii și argații săi, îl avea, acum, ca pe o ofrandă cerească, dinainte. Și nu două fire, acolo, ci mai mult decât se cerea. Nădejdea că femeia i se va tămădui de beteșugul nemilos, care-o schimbase într-o suferindă pierdută, fără nicio cale de salvare, i se reaprinse în suflet mai arzătoare ca nicicând.
De față, nici că se putea altfel, în clipele alea pline de frământare și de speranță pentru familia ei, era și Dina. Numai că fata, spre deosebire de tată-su, nu se arăta atât de impresionată. Stăpânindu-și cu dibăcie însuflețirea năvalnică, se dovedea mai degrabă complet nedumerită. Nu se aștepta ca prezicerea să i se adeverească într-un răgaz așa de scurt, de doar o noapte. De-acum, nu avea de ce să mai stea în cumpănă. Costea era hărăzit să-i fie alesul.
Băcița a băut câtva timp fiertura din florile copacului minunilor, pregătită de fată într-un chip aparte, știut numai de ea. Și, încetul cu încetul, s-a pus pe picioare și a revenit în rând cu lumea. Fapt ce i-a fericit pe toți ai casei și ai târlelor, oameni iubitori și milostivi, care se osteniseră, îndurerați, pentru a o vedea întremată.
După toată îndurarea asta, isprăvită cu bine, într-una din zile, Atanasie Mit și-a luat nevasta și fiica și au mers la stâna dată în grijă lui Costea. Băiatul taman ce terminase de rânduit oile în strungă și se pregătea să se apuce de muls. Glasurile și trosnetele de vreascuri călcate, din apropierea gărduțului de cătină al pasajului, l-au făcut să-și salte ochii și să rămână cu ei ațintiți pe înfățișările lor. Imediat a crezut că retrăiește un moment din visul care-l fermecase în noaptea de dinaintea întâlnirii cu pomul miraculos, dătător de viață. Ca și atunci, și acum părinții Dinei, împreună cu ea, erau tot acolo și, întocmai, îi strigau să-și înceteze o țâră munca și să vină până la ei, că au să-i dea o veste minunată, care nu suporta nicidecum vreo amânare.
Un îndemn, ce nu și-l putea lămuri și nici stăpâni oricât s-ar fi silit, l-a împins să se ridice de pe scăunel, să lase șiștarul deoparte și să se prezinte cuviincios înaintea stăpânului și a familiei sale.
De nerecunoscut, într-o dispoziție sufletească de zile mari, cum nu-l văzuse niciodată, Atanasie Mit l-a bătut părintește cu palma pe umăr și l-a încunoștințat că, din ceasul ăla, el, rândașul Costea, să înceapă să se socotească cioban în toată regula, cu îndreptățire deplină, deoarece l-a făcut mâna lui dreaptă în cârmuirea târlelor și gospodăriei sale. Și că Dinei i-a dat încuviințarea, că putea să se mărite cu el.
Fata nu a mai avut răbdare să isprăvească tată-su ce mai voia să spună, că s-a și rupt de lângă mamă-sa – care fără grai, lăcrima întruna – și a sărit și și-a prins, cu foc, brațele de gâtul lui Costea. Și în fața lor, s-a legat cu jurământ că-l va iubi nespus cât va trăi și că n-o să uite nicicând ce a făcut pentru ei.
Năucit de schimbarea asta deloc nădăjduită, izbăvit de toate șovăirile, la rândul lui, i-a asigurat că o îndrăgește pe Dina ca pe ce are mai scump pe lume și că n-o să le înșele, nicicum , încrederea ce și-au pus-o în el…
Istoria aproape de necrezut a consăteanului său, înstrăinat asemenea lui în bălțile de la Dunăre din Țara Turcească, i-a ajuns la urechi ba de la unul, ba de la altul dintre oieri. Iar fiecare o mai înflorea pe ici, pe colea, după cum îl duceau capul și bunul plac, de ajunsese s-o știe toată lumea mai acătării decât se petrecuse. Dar asta nu l-a împiedicat, acum, după atâta grămadă de ani, să și-o trezească, aidoma, în gând și să-și umple sufletul de plăcere, din nou, cu ea…