Un concurs radiofonic și Ziua Națională a Lecturii
În programul matinal al unui post de radio există un concurs la care sunt invitați să participe ascultătorii. Li se adresează o întrebare din diverse domenii, iar dacă răspunsul lor este exact primesc o sumă de bani în euro. Concurenții se pot mulțumi cu suma respectivă sau pot trece la următoarea întrebare, când fie li se dublează câștigul, fie pierd tot, în funcție de răspuns, corect sau greșit. Într-una din zile, s-a întâmplat să se înscrie în concurs o doamnă care, după spusele sale, predă la universitatea din Sibiu. Redactorii au primit-o cu politețe și cu vădită bunăvoință, numind-o „profesor universitar“. Dumneaei i-a corijat decent, precizând că e doar lector, la Științe Economice. Existau toate premisele pentru o evoluție de succes. Întrebarea pentru cinci sute de euro a fost foarte simplă: cine a condus Uniunea Sovietică în timpul celui de-al Doilea Război Mondial? În loc de un răspuns rapid, cum ne așteptam, am avut momente de stânjenitoare tăcere. Timpul regulamentar a trecut fără ca doamna aceea să deslușească soluția. Târziu, a rostit totuși un nume, cu jumătate de voce, nesigură și pe ton interogativ: Putin? Ce-ar fi de zis despre această tărășenie: că e șocant, mai ales de la o persoană pusă să-i învețe pe alții, oameni tineri? Cum vor fi ca profesioniști, ce vor ști studenții unui astfel de dascăl?
De curând, în 15 februarie, a fost Ziua Națională a Lecturii. E o sărbătoare recentă, legiferată, pare-ni-se, în anul 2022. E bine că există, dar totul e cum marcăm această zi a lecturii. Din câte știm, s-au organizat unele întâlniri prin școli cu vreun scriitor care le-a citit elevilor pagini din scrierile lui. Elevii însă, în procent neliniștitor (din statisticile comunicate de Forbes România, în 2022, 70% dintre ei!), au probleme de analfabetism funcțional. Adică pot să citească, dar nu înțeleg ce citesc: e vorba de texte obișnuite, nu neapărat de texte literare, cu subtilități stilistice și de sens. Așadar, dacă Ziua Națională a Lecturii se rezumă la manifestări formale, organizate în pripă, doar pentru a bifa o activitate obligatorie, mai bine lipsă! Ce s-ar cuveni făcut ca să dăm substanță acestei Zile (în paranteză fie zis, o zi a lecturii ar trebui să fie fiecare zi a fiecărui an!…)? Noi credem că s-ar impune consultări serioase la care să ia parte cei care se pricep și care să stabilească un plan național temeinic și cuprinzător de îndreptare a situației lecturii la noi. Acest plan ar urma să cuprindă, negreșit, finanțarea la un nivel decent de către autoritățile statului a sectorului cărții, a școlii românești (desigur, aceasta odată cu reformarea sistemului de învățământ). O normală dezvoltare intelectuală a societății românești e o chestiune fundamentală care ține de sănătatea noastră ca popor: așa cum s-au făcut eforturi uriașe pentru apărarea sănătății fizice în perioada de pandemie, e strict necesar să ne îngrijim și de sănătatea minților noastre. Lupta aceasta din urmă, pentru sănătatea minților noastre, e o luptă cu doi viruși la fel de periculoși ca și Coronavirusul, și anume virusul analfabetismului funcțional și virusul prostiei.
E cazul să mai adăugăm că vedem o certă legătură între cele două istorii din această notă, cea despre concursul radiofonic și cea despre marcarea Zilei Naționale a Lecturii? (Cronicar)
Reviste literare – Apostrof
Primul număr din acest an al revistei APOSTROF se deschide cu editorialul intitulat Un an bun…, în care Marta Petreu ne spune, cu franchețe, cum ar arăta, în viziunea ei, „un an cu adevărat bun“: „Într-un an cu adevărat bun, România ar putea deveni o țară normală… una în care și Poliția și Justiția și-ar face datoria, și anume: la timp. În care dreptatea și adevărul ar conta în sfârșit. O țară în care cetățenii ar avea încredere în instituțiile statului. O țară în care cetățenii și-ar vedea fiecare de treaba lor, făcând-o cât mai bine pot, iar clasa politică ar urma regula interesului național, nu pofta și interesul proprii. O țară în care încrederea în instituții și mica bunăstare a cetățenilor ar da fiecărui ins, oricât de modest, șansa la bucuria de a trăi. Artiștii și-ar recăpăta publicul, scriitorii și-ar recăpăta cititorii. Iar profesorii ar avea învățăcei care vor să învețe… Atunci bogăția naturală a țării, atâta câtă mai există, n-ar mai fi un ghinion de țară.“ Ioan-Aurel Pop publică comunicarea cu titlul Național și universal în poezia românească, ținută anul acesta la Academia Română, de Ziua Culturii Naționale „A existat și există handicapul limbii pentru că nu este totuna să fii un mare poet de limbă engleză sau unul de limbă română. Dar acest fapt este în același timp un dezavantaj și o binecuvântare, fiindcă patria noastră este limba română (Nichita Stănescu). Astăzi, fiind Ziua Culturii Naționale este și sărbătoarea limbii în care se exprimă această cultură, este sărbătoarea poeziei ca formă superioară de întruchipare a limbii și a poeților, demiurgii cuvântului. Le aducem tuturor omagiul nostru și, cu precădere, celui care a înălțat la nivelul cel mai înalt versul, lui Mihai Eminescu.“ Dan Gulea scrie despre Theodoros, recentul roman al lui Mircea Cărtărescu: „«Dacă îți faci cruce cu trei degete năclăite de sânge (…) în numele Tatălui, al Fiului și-al Sfântului Duh, Amin, va fi crucea ta primită?» Este o întrebare esențială într-o Europă în care valorile iluministe, moderne, ale libertății se află sub semnul asaltului fundamentalist religios, venit din exterior și mai ales din interior, iar Mircea Cărtărescu are această putere de a pune întrebări esențiale – este poate brand-ul său cel mai caracteristic – și de a produce ecou.“ Dar capitolul central al acestui număr din Apostrof este Dosarul dedicat Generației ’80. La dezbaterea provocată prin șase întrebări foarte bine formulate de Marta Petreu, răspund, regăsindu-și entuziasmul din tinerețe (manifestat prin plăcerea cu care se mărturisesc afinități și se alcătuiesc liste de scriitori și clasamente literare) multe nume importante ale generației și ale literaturii noastre de astăzi: Mircea Mihăieș, Ioan T. Morar, Gellu Dorian, Călin Vlasie, Nicolae Băciuț, Liviu Ioan Stoiciu, Ștefan Borbély, Aurel Pantea, Lucian Vasiliu, Constantin Pricop, Romulus Bucur, Magda Cârneci, Bogdan Ghiu, Traian Ștef, Viorel Padina, Sorin Antohi, Dumitru Păcuraru, Ion Bogdan Lefter, Ștefan Melancu, George Vulturescu. Punctele lor de vedere sunt demne de atenție, unele sunt ample, adevărate studii (vezi Ștefan Borbely), dovedind că tema discutată e una de interes. Întrebarea nr. 6 a chestionarului sună așa: „În privința literaturii contemporane canonul literar existent – și, să fiu dreaptă, publicul – pune accentul pe șaizeciști, o generație, fără îndoială, cât se poate de importantă. Dintre optzeciști, numai Mircea Cărtărescu a fost adăugat pe lista canonică. Vă rog să comentați faptul că, practic, cu fericita excepție mai sus numită, canonul literar extrem-contemporan a rămas același ca până în 1990.“ Să reproducem două opinii. Mircea Mihăieș: „E o noutate pentru mine că ar exista, azi, un «canon literar» românesc. Eu văd doar o imensă harababură și încercări disperate ale sistemului de învățământ (preuniversitar și universitar) de a face respirație artificială unor autori pe care nu-i mai citește nimeni nici de frică. Și care, de altfel, nici n-au mai publicat mare lucru. Iar atunci când au publicat (vezi Nicolae Breban), produsele s-au dovedit de-a dreptul jalnice. Dar cum «canonul» e un proces deschis, cu încăpățânări durabile, dar și capabil de răsturnări spectaculoase, poate mai vorbim peste vreo zece ani…“ Și Liviu Ioan Stoiciu: „Nu mă pricep. Despre ce «listă canonică» e vorba, în care numai M. Cărtărescu e prezent? Probabil ești «canonic» dacă ești prezent în manualele școlare, în înțelesul celor puse în întrebare (pentru care lideri ai generației ’60 s-au «clasicizat») – are programa școlară o listă canonică? Altfel, nu văd de ce nu ar fi canonici optzeciști prezenți în istorii literare (în primul rând în aceea a lui Nicolae Manolescu), în dicționare «academice» (cu fișe ample ale operei lor) sau în iluzoria «Listă canonică a literaturii române», apărută în anii din urmă în România literară (prin consultarea a mai multor zeci de critici literari și scriitori care scriu cronică literară), atâta câtă e. Ce te face canonic în afara stilului original (cum zice Mihai Zamfir) în poezie sau proză? Succesul de public sau topurile universitare?“ Mai e nevoie oare să spunem că numărul de început de an al Apostrofului clujean este neapărat de citit? (Cronicar)
Știri din realitatea imediată
Un cetățean își dorea nespus de mult o casă a lui, o casă pe pământ. Și, după o mare străduință, și-a văzut visul cu ochii. A izbutit să-și cumpere o asemenea locuință, e adevărat, nu în București, ci în preajmă, în localitatea Pantelimon. Dar era o casă cu toate utilitățile urbane: canalizare, gaze naturale, apă curentă. Omul și familia lui au dus-o bine, erau încântați de achiziție până într-o zi, când în locuință s-a întrerupt furnizarea de gaz. A așteptat un timp sperând că lucrurile vor reveni la normal și apoi, văzând că nu se remediază defecțiunea, a dat telefon la firma distribuitoare ca să reclame neajunsul. Și-a comunicat adresa și, spre stupoarea lui, a primit un răspuns care nu avea nicio noimă: zona aceea nu e conectată la rețeaua de gaze! Omul a insistat: nu se poate așa ceva, că doar el avusese gaz și-l folosise la toate instalațiile casnice! Curând, previzibil, misterul s-a risipit: „dezvoltatorul“ care-i vânduse proprietatea îl înșelase, se pretase la o escrocherie de necrezut: îngropase în pământ o butelie de gaz și pretinsese că vila e racordată la rețeaua publică de gaze naturale. Și nu era singura șarlatanie: nici la rețeaua de apă nu era racordată casa: în pod erau montate niște rezervoare care, la fel, doar pentru un timp, creau impresia de confort urban. Această pățanie întristătoare a acelui cetățean am aflat-o ascultând un post de radio și nu știu dacă a avut un epilog, fericit sau nefericit. M-a frapat întâmplarea căci vorbește despre depășirea unor limite ale escrocheriei care mie, unuia, mi se păreau de nedepășit. Ce trebuie să fie în mintea cuiva, în cazul de față a personajului numit „dezvoltatorul“, pentru ca să pună la cale așa ceva, numai și numai pentru câștig? Ca și în alte rânduri, și de data aceasta, observ că imaginația unui biet autor de proze este surclasată de realitatea imediată, mult mai productivă în crearea de situații ale răul care, pentru o gândire normală, sunt de natura imposibilului.
Cealaltă istorie care m-a bulversat este prezentă în toate buletinele de știri din aceste săptămâni. Personajul central este medicul de la Spitalul Sfântul Spiridon din Iași, cel care recupera de la persoane decedate dispozitive cardiace (nereutilizabile!) și le implanta (ilegal, fără să le înregistreze în gestiunea spitalului și, evident, pe sume mari de bani!) pacienților (ar fi sute de persoane, în cinci ani!). Uneori, făcea lucrul acesta fără ca pacienții care le primeau să aibă nevoie de respectivele aparate. Medicul mergea până acolo încât le stabilea sărmanilor oameni diagnostice false sau chiar le prescria medicamente care le înrăutățeau starea de sănătate, astfel încât stimulatoarele cardiace să devină necesare! În plus, se pare că, repetat, cardiologul și complicii lui falsificau formularele prin care pacienții „își dădeau acordul“ privind intervenția. Și în acest caz, fantezia auctorială e umilită de realitatea strictă, în a concepe scene și personaje malefice. Mai trag nădejdea, e drept firavă, că presa exagerează (n-ar fi prima dată) și că, de fapt, medicul acela și cei din jurul său n-au acționat într-atât de abject. Altfel, faptele lor îi plasează pe palierul uman cel mai de jos, lipsit de orice repere morale, al actelor criminale. (G.C.)