POEME PENTRU PHIDELIA
I
Din luptele cu avarii voi ajunge acasă
într-o toamnă cu ploi,
îmbătrânit, foarte îmbătrânit (am fost mereu
cu un pas
în spatele destinului, cu doi în fața întâmplării),
nu fi abătută, ai grijă doar să încui ușa
apartamentului când pleci,
și nu uita în priză fierul de călcat, cum ai făcut
atunci,
înainte de a merge la banchet,
cum eu nu voi uita rândurile tale: „când Roma
va cădea,
mă voi prăbuși pentru totdeauna la picioarele
incertitudinii!”
Din războiul de o sută de ani, mă voi întoarce
peste o mie de ani,
peste foarte multe anotimpuri și peste și mai multe
amurguri,
nu fi tristă dacă nu vei mai ști cine sunt,
oamenii se schimbă repede când sunt nefericiți,
mai repede când sunt fericiți,
așteaptă-mă îmbrăcată în rochia ta cu bretele,
pe cap cu pălăria de vară, după care metecii
întorceau
mereu capul, pe malul Crișului,
și, te rog, nu plânge dacă vei strânge în brațe
un străin,
tot eu sunt, bărbatul tău (urmele răstignirii
mi se văd încă pe cămașă),
tu tot femeia mea, Phidelia!
II
Din războaiele nordice voi veni numai dacă pacea
ne va fi prielnică și ninsoarea s-ar mai domoli,
dacă nu voi ajunge, caută-mă înfrigurată,
mă vei recunoaște
după mormânt, simbolul măreției mele,
al artei mele
(identificarea unui mormânt după conținutul lui,
iată
noua paradigmă a frumuseții!),
plânge-mă, doar până la înflorirea liliacului,
poartă doliu, doar până la coptul cireșelor,
amintește-ți de mine până la culesul măslinelor,
apoi, uită-mă frumos, până la sfârșitul lumii
care va veni,
tăcerea ta de atunci ți-o voi cumpăra cu disperarea
mea de acum,
așternută dintr-o respirație la picioarele acropolei
tale:
„Ți-am bătut în geam cu ramul/ florii albe de cais,/
ai închis repede geamul/ tu crezând c-a fost un vi.,/
Aburit, deodată geamul,/ te-a ascuns –
mi s-a părut?/
eu știind că nu sunt ramul,/ cu moneda am bătut./
Aurită – dar întruna,/ pe sub streșini rătăcit,/
am bătut suav cu luna,/ la fereastră n-ai venit./
Ai crezut c-a fost iar ramul,/ cu verigheta am bătut,/
fruntea ai lipit de geamul,/ cum icoana de sărut./
Cu rafala unui vânt,/ fin perdeaua am foșnit,/
tu visând că zorii sunt,/ mi-ai șoptit «prea te-ai
grăbit!»”
III
Phidelia, din luptele cu demonii veștile sunt triste,
am fost definitiv înfrânt, deși am luptat până
la ultima săgeată
(ziua în care am depus armele a devenit noua mea
zi de naștere),
iată de ce pe aici nu-mi găsesc locul, nu mă mai
vrea nimeni,
voi ajunge la tine cu tălpile goale, într-un
septembrie târziu,
să îmbătrânim unul pe umărul celuilalt
(oare de ce umerii tăi nu îmbătrânesc niciodată?),
nu mă ține prea mult sub fereastră, am fost umilit
destul,
voi ctitori o mănăstire pe a cărei pereți vei fi
numai tu,
încoronată cu un albastru de voroneț impecabil,
să reamintească urmașilor că și eu am fost
un mușatin
care a râvnit hotinuri închipuite,
un basarab cu pretenții la pocuții îndepărtate,
un brâncovean atins de ambiții uluitoare,
un fanariot îndrăgostit de apriga eteristă căzută
pe baricadele dulci ale concupiscenței,
în tranșeele noroioase ale evanescenței,
eu, suma gesturilor tale fatale.
IV
Din războiul cu nebunia va ajunge, mai întâi,
glontele meu,
cu vârful înmuiat în roua ambițiilor mele ascunse,
prin aerul din care va mușca cu lăcomie,
va cădea agale
o ploaie unică, imensă, nemărginită,
acolo unde va cădea el, ne vom înmulți
și vom rodi noi,
cei rari, buni și frumoși,
peste mulți ani voi sosi călare pe girafa mea
preferată,
nu înainte de a-mi rostogoli verigheta până la tine
ca semn al euforiei (prin verigheta ta mi-am furișat
odată îndoiala, am fost tulburat de măreția ei
ascunsă,
de bogăția salinelor interminabile),
mă voi arunca la picioarele tale, drept mulțumire
ți le voi spăla
în ligheanul neputinței, în amfora disperării,
în terma rătăcirii,
voi răspândi epidemii, pe care nicio generație
nu le va putea vindeca,
nici un om nu le va putea uita, suporta,
voi traduce cuvântul dor în sanscrită și aramaică,
cuvântul doină în coptă și sumeriană,
nimeni nu va ști că am făcut-o pe pielea ta rară,
„mi-am pierdut mințile în fața neasemuirii tale!”,
îi spun
oglindindu-mă în luciul cercelului ei,
dar Hypatia îmi mângâie coiful, lancea și arcul,
îmi răspunde în stadiul final al unei limbi azi
dispărute:
„răsfățatule Lucyllius, nebunia ta mi-a adus
pacea promisă,
prin urmare te voi îngropa în lobul urechii mele
și apoi
fă ce vrei!”
Am făcut un ultim selfie cu moartea.
V
Din războiul cu gelozia, se va întoarce spaima
în locul meu,
încoronată cu laurii victoriei, împovărată de
trofeele învinșilor
(totul a depins de un fir de păr, din cel lăsat de tine,
vara, pe umeri, pe alei, pe străzi și bulevarde),
trâmbițele triumfului se aud precum zumzăitul
unui viespar
într-un mormânt gol,
ea nu seamănă cu mine, dar se identifică tandră
cu mine,
ademenește cu iluziile, care îți sunt favorabile
când ești
de o parte a măgurii (cea dinspre Țara Bârsei),
și ostile, când sunt de partea cealaltă (cea dinspre
Holbav),
dovezi de fidelitate în vremuri de criză, apatie,
cataclisme,
„prea multe vinovății încurajează masacrul!”
îmi sugerează ea, printr-un sms,
dar eu îl traduc diferit în limba hitiților de
odinioară:
„mereu mă seduce generozitatea sângelui tău,
albastrul venelor tale dilatate la maxim,
tu, vestala mea de vază!”
atunci, în fața supliciului, este abandonat un imens
cal de lemn,
în burta lui zac chircit, zgribulit, hăituit (în pântecul
lui ai bătut
tu odată, cioc!, cioc!, m-ai strigat timidă
după numele tribului
din care fac parte, dar calul putrezise de mult,
cu trib cu tot),
acolo s-a născut un nou regn, o nouă specie,
o nouă lume,
prin ea înaintez în spatele turmei numerotate,
prin ea te târăști în fața haitei ierarhizate.