O istorie a naturii muzicii

Michael Spitzer a devenit unul dintre cei mai cunoscuți muzicologi scriind o istorie care explorează relația dintre muzică și specia umană, începând cu sute de milioane de ani în urmă. Miza lui poate fi lesne subliniată în aserțiunea că această artă, interpretată și ascultată, a definit omul ca specie, ajutându-l să înțeleagă cine este. Punând cap la cap cunoștințele din arheologie, antropologie, psihologie, neuroștiințe și desigur, muzicologie, deslușește în muzică un aspect fundamental al condiției umane, prin evoluția corpului omenesc, a minții, a limbajului. Am putea spune că e vorba de un fel de istorie a naturii muzicii, care, privind erudit și imaginativ evoluția omului, arată cum a schimbat comunicarea rolul comunităților și care a fost rolul muzicii de-a lungul acestei evoluții, de la speciile animale la inteligența artificială.

Dacă sunt cunoscute date legate de istoria mai recentă a muzicii (cea mai veche notație, din anul 500 al primului mileniu, cele mai vechi partituri, fără indicații de ritm, tempo, dinamică și mod de executare, după antichitatea târzie, prima înregistrare a unei piese muzicale pe un fonograf înainte de 1878, „un solo de corn hârșîit, douăzeci și trei de secunde“ etc.) și chiar date mai vechi, despre elaborarea gamelor sau a modurilor în Grecia antică (limitele unor certificări ale artelor fiind în vremea lui Ghilgameș, acum 4000 de ani), drumul spre rolul muzicii în preistorie și epocile preumane pare aproape imposibil de explorat. Totuși, prin diverse asocieri, Michael Spitzer plasează momentul de naștere al ritmului ca fiind acum 165 milioane de ani, cel de naștere a primei melodii, acum 66 milioane de ani, cel de construcție al primului instrument muzical, de către homo sapiens, acum 40 000 de ani. De atunci, muzica a devenit tot mai importantă pentru viața omului. „Numai omul (cu excepția interesantă a papagalilor) se poate mișca, în mod conștient, într-un ritm regulat. Muzicalitatea noastră e legată de dimensiunea mare a creierului nostru, dar și de poziția bipedă. Mare parte din simțul ritmului trupului se datorează mersului pe două picioare, într-un ritm regulat. Este ciudat că oamenii asociază muzica cu mișcarea, având în vedere că tonurile sunt invizibile și, strict vorbind, nu se «mișcă» în niciun spațiu.“

În ultima parte a cărții, în care autorul reia cele cunoscute despre evoluția muzicii umane, de la comunicarea animală și cea a strămoșilor hominizi, conchide (pe baza unei bogate bibliografii): „Aspecte ale muzicii umane, precum melodia, ritmul, sincronizarea și alternarea erau prezente acum opt milioane de ani în vocalizele marilor maimuțe antropoide africane […] fiind moștenite de primii strămoși umani acum 6 milioane de ani. Dar vocalizele antropoidelor și ale maimuțelor sunt holistice: comparativ cu o propoziție sau o scară muzicală, ele nu pot fi împărțite în părți componente, precum cuvintele sau tonalitățile distincte. Față de limbaj sau de muzică, nu sunt ierarhice, adică nu relevă niveluri diferite de complexitate.“ Din acest repertoriu limitat „putem presupune“ că s-a extins la homo ergaser, „în paralel cu dimensiunile creierului său. Apoi și pentru homininii de mai târziu, poziția bipedă a avut multe consecințe muzicale. Laringele a coborât în gât și a devenit mai puțin rigid, lărgind și mai mult gama sunetelor care puteau fi emise. Mersul sau alergatul ritmic au mărit capacitatea homininilor de a percepe trecerea timpului, de a-și coordona acțiunile de grup. Mâinile fiind eliberate puteau lovi între ele instrumente muzicale primitive[…] Stăpânirea mișcării a făcut posibilă apariția dansului. Posibilitatea creării de muzică sincronizată (aplaudat, cântat sau dansat împreună) a crescut coeziunea de grup, permițând tribului să împărtășească aceeași stare emoțională. Armonizarea emoțională prin muzică ar fi întărit «teoria minții» omului timpuriu, o intuiție cu privire la gândurile și sentimentele altei persoane.“ Între argumentele invocate de Michael Spitzer se numără și o pictură rupestră de acum 6000 de ani, care reprezintă mai mulți bărbați dansând, sau altele care evocă existența muzicii în celebrarea unor miniritualuri, a vânătorii, luptei etc. „Fiecare timp și fiecare cultură așterne aceste ritualuri într-un limbaj muzical special.“

Pe axa cronologică, o fereastră spre muzică din istoria lumii e reprezentată de miturile genezei popoarelor, poveștile pe care culturile însele le spun despre originea muzicii. „Deși fiecare cultură își are propriul mit cu privire la originea muzicii, un aspect e cât se poate de comun. Este extraordinar de observat cât de mulți oameni își imaginează că muzica emană din rezonanța cosmosului, că armonia muzicală derivă din armonia universală, din muzica sferelor.“ În lumea chineză, armonia muzicii e percepută ca fiind „atât un ecou al armoniei universului, cât și un model pentru bună guvernare“. Spitzer îl citează pe Yue Ji: „Muzica își are ființa în armonia dintre Cer și Pământ. Crearea muzicii începe din cer, iar ceremoniile sunt stabilite prin mijloacele pământului.“

Autorul subliniază și amprenta lăsată asupra muzicii de către întâlnirile diferitelor culturi prin migrații, războaie, comerț etc. Multe descoperiri ale Occidentului existau deja în Orient, de exemplu sistemul de acordaj egal temperat, pe care și-a construit Bach Clavecinul bine temperat, a fost descoperit de Csu Tsai-Yu, un prinț al dinastiei Ming, în 1584 sau 1596. Acesta a consacrat o carte calculelor pentru obținerea celor 12 sunete bine temperate. „Descoperirea sa a fost mult înaintea celei a lui Marin Marsenne (1588-1648) din Franța.“ De asemenea, elemente ale teoriei muzicale antice grecești (inclusiv cu idei pitagoreice, sau formulate de Aristoxenos și Aristotel) au trecut, prin gânditori islamici precum Alfarabius, Avicena ș.a., în Evul Mediu european, iar trecerea, în India, de la tradițiile marga (muzică rituală divină) la tradițiile seculare, provinciale, e comparată cu trecerea din Apus de la muzica bisericească la stiluri mai populare sau vernaculare folclorice, după Evul Mediu.

Invocându-l pe Gary Tomlinson, celebru pentru cărțile sale despre rolul muzicii pentru gândirea abstractă și abordările sale interdisciplinare, Michael Spitzer a continuat conturarea modelului ambițios de a privi evoluția omului pe baza interacțiunii dintre biologie și cultură. „Biologia se hrănește mai departe din cultură, muzica schimbă corpuri, creiere și comportamente. Filozofii unei noi generații au detectat chiar tipare fractale în istoria gândirii umane. De ex. au arătat că Fenomenologia spiritului a lui Hegel… privește civilizația ca fiind în esență o spirală mentală, mintea umană reflectând asupra sieși în cercuri din ce în ce mai largi. Nu exagerăm dacă definim muzica drept un spațiu în interiorul căruia negociem interacțiunile dintre toate aceste aspecte ale sinelui nostru: omul, animalul, mașina. “

Capitolul final al cărții, intitulat Post Scriptum: Postumanul muzical, abordează controversata întrebare privind muzica scrisă pe computer, făcând referiri și la compoziția electroacustică, interacțiunea cu informatica ubicuitară, „ludificarea“ generală a sunetului. Așa cum marii compozitori au absorbit și „recombinat“ melodii și fraze ale predecesorilor în moduri distincte, de multe ori considerate „citări“, computerul poate sintetiza piese și realiza pastișe de opere lesne identificabile. Dar nu „plagiatul“, ci infinitul posibilităților a fost, în 1992, țelul aplicației software numită EMI (Experiments in Musical Intelligence), prin care muzicianul și specialistul în computer David Cope a creat piese noi ale unor compozitori celebri. „EMI analizează un limbaj muzical și îi extrage componentele pentru a le recombina apoi și a genera noi compoziții în stilul respectiv. Ea conține un algoritm și apoi îl folosește pentru a compune o nouă piesă.“ De altfel, consideră Michael Spitzer, însuși omul muzical“ este un „măreț sintetizator“ (având ritmul insectelor, melodia și măiestria vocală a păsărilor, inteligența socială a antropoidelor). Dar muzica omului necesită tehnică, „ceea ce vechii greci numeau techné, „meșteșug“. Muzica, spre deosebire de limbaj, este un mediu asimetric. Când cineva îți vorbește, îi răspunzi. Dar dacă îți cântă la flaut, nu poți răspunde decât dacă ai învățat să cânți la acest instrument. Asimetria nu deranjează cântecul păsărilor sau al balenelor“. De aici și până la înțelegerea firescului din „postumanul muzical“ nu e decât un pas. Sensul muzicii e dat de limitele corporale, originalitatea provenind de la programatorul computerului, nu de la computer.

Cartea lui Michael Spitzer, care invită la o privire asupra muzicii nu doar din unghiul estetic, ci și din cel al unei activități creatoare de identități personale, sociale și culturale, scrisă într-un limbaj accesibil pentru nespecialiști, totodată informativ pentru specialiști, merită, în această epocă pe care ne place să o asociem postumanului, o lectură cât se poate de atentă.