Zilele acestea, actrița Ofelia Popii a împlinit patruzeci și cinci de ani. M-am uimit… Ofelia mea tînără și căzută, cîndva, din cer în viața mea. Cînd și eu eram ceva mai tînără. Și fără de opreliști. A picat de două ori la admiterea de la UNATC, nu mai știu ce a făcut cu Politehnica de la Arad… O văd și acum studentă, la Cluj. Ștearsă și nu tocmai. Ai zice că invizibilă și, totuși, nu. Ca la horele din Mehedinți-ul ei. Cînd în cercul închis, pașii sînt la fel, dar cineva ridică privirea și vede ochii cuiva. Sau gîtul. Sau… Ieșirea din cerc este pasul spre a fi un protagonist. Al unei povești. De orice fel. De teatru. De iubire. Sau amîndouă. Nu-mi dau seama exact ce mecanism are și cum funcționează. Știu sigur că pentru actrița aceea tînără, derutată, ca mai toți, abia ieșită din școală, venită cu un tren de noapte spre Sibiu, cu un rucsăcel în spate, ștergînd peretele sălii Teatrului din Sibiu, unde se dădea o audiție. Șansa ei a fost Silviu Purcărete. El a văzut ceva și a scos-o din horă. Iar ea a făcut tot ce i-a dat harul și a rămas Protagonistă.
Spectacolul Faust, după scenariul și în regia lui Silviu Purcărete, se joacă și astăzi la Sibiu. Din 2007, cînd acolo era Capitală Culturală europeană. Spațiul ales atunci pentru reprezentații a fost o hală dezafectată, „Simerom“, stranie și provocatoare, în același timp. O hală de sfîrșit și de început de lume, tot așa cum este istoria în sine, precum și cea văzută de regizor. Probabil că, la anumite vîrste și experiențe, ispita diavolească trezește în mod parșiv suma neputințelor din fiecare, care conduce omul, spectaculos, pe drumul păcatului greu. Cheia tentației în sine – atunci cînd șirul lui „nu mai pot“ adună tot mai multe elemente – pot să fie perspectivele abstracte, halucinațiile, fantasmele, aburii unor plăceri neîncarnate și posibil neîncarnabile. Filosofie pură. Speculație a minții. Mefisto… Cînd începi să-i dai tîrcoale lui Faust căutînd să înțelegi mecanismul cedării cumva mai din apropiere – fiindcă parcă, parcă te paște și pe tine – a acelui „ceva“ sau „cineva“ care poate să-ți mai dea o dată, pentru ultima dată, gustul cunoscut al voluptăților, care poate să-ți ridice bariera limitelor și a noțiunii de timp, lucrurile capătă un dramatism îngrozitor de palpabil și dureros de concret. Cred că asta se simte puternic în această interpretare a lui Faust, așa cum îl citește și îl înțelege un geniu ca Silviu Purcărete. Impactul spectacolului este foarte puternic. Nu poți să ieși uscat, neconsumat, neatins profund, neurmărit de imagini poetice și grotești, de austeritate și de perversiune, ca în Noaptea Valpurgiei. Pleci și duci cu tine anvergura spectaculosului, dar și toată broderia construcției unui teatru în teatru, a unei explozii de senzații, a unei viermuieli de simțuri, a unei visceralități dezgolite de orice inhibiție. Ca în Babilon. Filmul – Manifest pe care l-am văzut curînd. În Faust, ca și în acest film, Minuțiozitatea detaliului dintr-un gest, dintr-un costum, din machiaj, din forța protagoniștilor sau din aceea a mulțimilor, dintr-o notă, dintr-un sunet sau o lumină care poartă aroma tristeții, a melancoliei putințelor și neputințelor, a senzației de plăcere sau de descompunere este greu de imaginat. „Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sînt deșertăciune.“ O singură condiție este necesară ca să ai acces la ce se propune: să urmărești spectacolul lui Silviu Purcărete și nu „Faust-ul“ personal. Ca, în general, orice operă de artă.
O echipă de mari profesioniști a lucrat cu Purcărete pe aceeași mînă, făcînd ca realitatea și ficțiunea să-și topească frontierele: scenografii Helmut Stürmer și Lia Manțoc, compozitorul Vasile Șirli. Helmut Stürmer construiește o lume în fiecare element de decor, în fiecare pictură murală. În partea a doua a spectacolului, cînd sîntem invitați să pătrundem în noaptea plăcerilor fără de sfîrșit, cînd pereții casei lui Faust se desfac și ne lasă să ajungem în infern, ochii pot citi și povestea spusă de picturile lui Stürmer de pe pereții halei. Atmosfera fabuloasă și haloul ei sînt susținute de stilul inconfundabil al Liei Manțoc. Accentele din costume, androgenitatea lui Mefisto nuanțată de fracul negru, impecabil, sobru versus roșu-ciclamen violent, pervers-maiestuos, machiajul fiecărui protagonist sau al personajului-colectiv întăresc amprenta universului acestui spectacol. Pe aceea a unui vis și a unui coșmar. A unei demente și fastuoase trăiri. Ca la un Carnaval de la Veneția. Iar Lia Manțoc impregnează costumele, deci, personajele, de castitate ascunsă și perversiune dezlanțuită. De simplitate și baroc. Cîteva din cîntecele-rugăciune, din cîntecele pure ale inocenței Margaretei compuse de Vasile Șirli, ar mai spăla, prea puțin, din păcatele pătrunse în viscere.
Silviu Purcărete a mers pe urmele poveștii populare germane, care l-a inspirat pe Goethe, esențializînd cumva poemul filosofic goethenian, reducîndu-l la cîteva axe, la o tensiune a umanului dezgolit. Într-o formă sau alta, am tot revenit asupra acestui discurs artistic confesiv, asupra acestei montări care mă bîntuie în universul meu interior de atîția ani și ani. Ce mi se pare extraordinar ca miză, ca nas regizoral este distribuirea actriței Ofelia Popii în Mefisto. Formule ca „s-a năcut o mare stea“ nu-mi aparțin. Le-am auzit la conferințe de presă la Festivalul de la Edinburgh. Le-am citit în presa serioasă de acolo. În preajma zilei ei, m-am dus înapoi, atunci cînd totul părea să cîștige pariul cu Mefisto, cu tinerețe fără bătrînețe și viață fără de sfîrșit. Mefisto al Ofeliei Popii m-a făcut praf. Nimic nu a estompat acea senzație. Am observat de la început cum privește, cum trece prin simțuri, prin corp ce îi cerea Purcărete, cum se mișcă, o plastică specială, cum se implică, cum se dăruiește, cum este posedată de personaj, cu care se însoțește, cu care delirează, împreună, pentru o vreme… Acest Mefisto propus de Purcărete și jucat de Ofelia Popii are o anvergură extraordinară. De la ciudatul gnom care stă cocoțat pe dulapul lui Faust, la diavolul efeminat, un fel de om de afaceri protocolar, morfinoman și subțiat de vicii care tractează o mare afacere și, mai apoi, la femeia-bărbat care îi incită patimile și dorințele bietului bărbat. Ofelia Popii parcurge distanțe spirituale enorme, trece dintr-un registru în altul, de la șoaptă la țipăt, de la extaz la sfîșieri, își însușește metamorfoze fel de fel la vedere, se tîrăște și zboară parcă, cu sufletul lui Faust și al nostru, fără ca cineva să vadă ceva din efortul depus. Îți trebuie și nebunie, pe lîngă har divin, ca să faci față acestui personaj care duce în spate nu doar păcatul lui Faust, viermuiala ispitelor ce pătrunde găunos și în spectatori, ci întregul spectacol al lui Purcărete. Și universul lui. Și mîna lui Ilie Gheorghe. Și pe cea a lui Miklos Bacs. Undeva la Sibiu, într-o hală dezafectată, stranie și sordidă, o hală de sfîrșit și de început de lume.
Multe s-au schimbat… hala a devenit un teatru în sine. Timpul a trecut. A presărat urme. Iar păcatul…