Uneori critica se încântă; ba de sine, ba de obiectul său. Este momentul precis în care ea uită să mai fie critică. Fiindcă, la urma urmei, demersul său înseamnă analiză rațională și operațiuni de măsurare, de comparare, de cântărire, de evaluare, nu imn de slavă și nici pamflet.
În Theodoros (București, Ed. Humanitas, 2022, 600 p.), cel mai recent roman al său, Mircea Cărtărescu atacă frontal mitul cărții totale, asediindu-l din toate direcțiile și încercând să îl întruchipeze în propria creație. El vorbește deschis, în unele intervenții recente, despre „Dorința de-a săpa în subteran până ajungi la limita limitei puterii omenești de-a exprima lumea și propriul tău spirit captiv în ea…“. Un prim orizont al demersului romanesc din Theodoros ar fi deci tentarea limitelor scriitoricești personale (dar poate și a celor specifice literaturii în general). Totodată, autorul precizează că „De data aceasta am simțit că, odată algoritmul cărții prins, nu mai am limite ale închipuirii“, mărturisire care amintește fericitul slogan al unei companii aeriene actuale low cost, după care „Cerul nu mai reprezintă o limită“. „N-am scris niciodată cu mai multă fantezie, n-am făcut niciodată mai multe povești țesute împreună. Patru lumi diferite se rotesc în orbita lui [= a romanului Theodoros]“, continuă Mircea Cărtărescu, nu fără patetismul pe care îl presupune un mare angajament personal.
Trebuie recunoscut că asemenea căutări și promisiuni nu sunt cotidiene în literatura română. Pariul marii cărți, al celei care epuizează orizonturile spațio-temporale cunoscute, încercând chiar depășirea lor, evadarea în metafizic, a mai tentat, totuși, câțiva creatori memorabili. Cel dintâi, în ordine cronologică, pare să fi fost Dimitrie Cantemir care, în Istoria ieroglifică, sub pretextul unui roman politic cu cheie, evoca în cheia fabulei animaliere, o istorie dinainte de istorie, întâmplări din illo tempore, împreună cu zeitățile în care regnurile în competiție, cel al mamiferelor și cel al zburătoarelor, cred în Pleonexia – Zeița Lăcomiei – și se supun, în dinamicile lor ipocrite și manipulative, logicilor conspirative ale unei politici calificate de obsesia achizitivă. Mai mult decât cronică politică a Țărilor Române prinse în cleștii turcocrației, romanul cantemirian, expresie a unei poetici baroce, întemeietor de stil înalt și de țeremonii retorice, inovator de limbă, poate apărea cu deplin temei într-o listă a marilor ambiții de a da la iveală Marea Carte a literaturii.
Nu este de uitat că Mihai Eminescu a urmărit cu obstinație în prozele sale scurte „evadarea“ în spiritual, trecerea într-un „dincolo“, anularea realității constrângătoare și atingerea arhetipalului.
Un alt autor relevant pentru această încercare, mult subestimat la vremea apariției și chiar mai apoi, se dovedește Adam și Eva de Liviu Rebreanu, epopee a triumfului universal al iubirii, dincolo de limitele vieții și ale morții, carte ce îmbină, în structura ei modulară, modelul flaubertian din Salammbô cu realismul sintetic specific autorului, dar care aspiră, în fapt, să descifreze sensul existenței terestre și al celei mai puternice legături dintre membrii cuplului arhetipal, bărbatul și femeia, în spiritul învățăturii christice (de altfel discret sugerate).
În fine, un alt exemplu al aceluiași tip de căutare literară pare să îl constituie șantierul romanului Tozgrec de Ioan Petru Culianu, mereu abandonat momentan și reluat da capo, niciodată însă nedus până la capăt. Pus sub semnul explorării în căutarea lui Dumnezeu cel revelat, a căutării sale în cele mai diverse contexte – de la evocarea abia disimulat autobiografică la punerea într-o intrigă de tip polițist – romanul lui Culianu a rămas suspendat, promițând altitudini nemaiatinse în arta romanescă de la noi, dar rămânând în stadiul unui torso, a unui ecorșeu.
În această companie pare să survină Theodoros, înțeles de autorul său ca fiind mostra proprie de „Mare Carte“. El precizează: „…cartea se-ntinde pe aproape trei mii de ani de viață singuratică a umanității, din vremurile biblice ale împăratului Solomon până în 2041, când au loc ultimele evenimente din carte. Iar ca întindere spațială, el cuprinde jumătate de sferă pământească, din Ierusalim la San Francisco și din Indonezia în Etiopia, dar și micro-, și macro-cosmosul, atât cât ni le-au făcut accesibile știința, arta, filozofia și intuițiile marilor inițiați“. Prin etalarea acestei ample cuprinderi spațio-temporale, Mircea Cărtărescu se alătură, desigur, lui Rebreanu cel din Adam și Eva (care se perinda cu eroii săi din India, Mesopotamia și Egiptul antice până în Bucureștiul interbelic), dar și unui alt precursor: lui Radu Tudoran care, în Toate pânzele sus!, își plimba eroii pe întinsul acvatic al întregului pământ, ajungând până în Țara de Foc.
Rămâne surprinzător că, decizând să probeze o asemenea depășire a limitelor obișnuite ale pariului prozastic, Cărtărescu pornește la drum cu o… rescriere. Și nu se rescrie un roman popular, cum făcuse Mihail Sadoveanu cu Alixăndria sau cu Sindipa, ba chiar și cu Genoveva de Brabant, nicio scriere a sa de tinerețe (Șoimii devenind astfel Nicoară Potcoavă). Theodoros reia – ca pretext, ca ramă pentru alte dezvoltări – o… capodoperă clasică; una dintre scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri. Că vrea, că nu vrea, el se situează astfel într-o derivă parodică față de ilustrul precursor, ceea ce amintește – altfel decât prin evidența ambientării fanariote și levantine – că, mai la tinerețe, el produsese o altă memorabilă parodie, de astă dată în forma epopeii eroi-comice în versuri: Levantul.
De aici, o întrebare cu răspuns variabil: se poate scrie o Mare Carte ca produs derivat, ca un comentariu – oricât de inventiv, de exuberant, de bogat în strategii narative și conținuturi menite să surprindă – la o capodoperă? Și în subsidiar, o alta, nu mai puțin importantă pentru laboratorul scriitorului în general: cum se poate metamorfoza o proză scurtă excepțională într-un roman important? Mircea Cărtărescu notează confesiv că „Theodoros este, mutatis mutandis, modestul meu «veac de singurătate» și primul meu roman adevărat“. Echivalentul capodoperei lui Marquez în propria operă, cap valoric de serie? Va fi fiind așa, în viziunea autorului. Theodoros aduce însă, prin materia și prin tratarea lui, mai degrabă cu unele creații recente de mare succes comercial în arta cinematografică: Pirații din Caraibe, unde totul pornește pe solul ferm al realității istorice și curând devine mitologie a pirateriei și exotismului, cu metamorfoze din viu în mort vagant (sub formă de schelet), cu apariția lui Davy Jones, cu transformarea unei vrăjitoare caraibiene într-o forță a naturii dezlănțuită, cu răzbunări de dincolo de moarte ale unui căpitan de navă de război, totul alternând aventura de capă și spadă, epopeea mărilor cu burlescul și cu umorul gras. Un roman picaresc, pirateresc, de aventuri, un repertoar al temelor comerciale la modă, agrementat cu reluări din folclorul românesc, din romanul popular, cu reinterpretarea legendei lui Iancu Jianu, dar și cu o poveste nord-americană din lumea lui Melville ori chiar Joseph Conrad, câte și mai câte… Stilul fastuos al lui Mircea Cărtărescu ambalează acest întreg bazar în care binoclul și busola se învecinează cu podoabe etiopice, iar Biblia cu Kebra Nagast. Dar el rămâne ceea ce este, într-o dificilă și chestionabilă sinteză.
Cineva socotea, cu privire la Theodoros, că „…este o «mașinărie narativă», după cum o caracterizează autorul, construită din povești care încep în vremurile biblice, ajung până în secolul al XIX-lea și chiar într-o imaginară Apocalipsă“. Pentru ca o mașinărie narativă să fie impecabilă și exemplară, ea are însă nevoie nici de mai multe, nici de mai puține elemente decât cele strict necesare, care o fac viabilă și îi optimizează funcționarea. Amestecând atâtea ingrediente diverse într-un proiect care dezvoltă cadrele preexistente din proza lui Ion Ghica, aspirând să fie mai mult decât prezențele livrești paradigmatice din propriile pagini (Biblia, Kebra Nagast, dar și altele, cu circulație universală, precum Alixăndria ori Războiul Troadei), Mircea Cărtărescu pare să ignore celebra rețetă a lui Friedrich Nietzsche, după care un autor nu trebuie să pună tot ce știe în cartea lui.
Altminteri, în maniera de a se povesti, ca și în limba și stilul cărții, cineva poate recunoaște fără mare greutate moștenirea liniei povestitorilor munteni, de la Gala Galaction (Moara lui Călifar etc.) și Petru Popescu (Copiii Domnului), la stiliștii barochizanți ai Fanarului imaginar (E. Barbu cu Princepele și cu Săptămâna nebunilor). Arta combinatorie cărtăresciană are însă o genealogie ilustră, începând chiar cu Cantemir, Ion Ghica și Radu Rosetti. Ea este lăsată în urmă însă de ambiția scriitorului de a depăși mai vechile zăgazuri lingvistice prin enumerări oțioase de instrumente muzicale etiopice și prin forfotiri de vocabule levantine ori de toponime transilvane în versiune maghiară.
În felul său, cu asemenea atribute amestecate, Theodoros pare să fie o operă de răscruce în cariera cărtăresciană. Ea amintește de efortul mereu reluat al lui Ionel Teodoreanu de a-și părăsi formula lirică ce îl consacrase, scriind… epic. Tot astfel încearcă și Mircea Cărtărescu să își imoleze formula scriitoricească de până acum, construind altceva, dar cu aceleași instrumente. Rezultă un Cărtărescu înnoit, mutat într-un alt perimetru, dar mereu el însuși; ceea ce nu este neapărat un lucru regretabil. Păcat doar că, între formula romanului bizantin și cea a romanului nautic, între romanul de aventuri și romanul „ortodox“ (în sens confesional), între menținerea în zona unei tradiții a scrisului românesc și seducția prozei occidentale, pietricelele colorate nu ajung să se constituie într-un colier de unică profunzime. Peste tot plutește cumva aerul unui exercițiu ludic practicat de un premiant cu bogate cunoștințe de geografie, etnologie, limbă veche și-nțeleaptă, dar și abundentă literatură de calendar. Între bucuria de a oferi un roman atractiv, devorabil dintr-o clipire, cititorului fără pretenții, și cea a rafinamentului stilistic și al erudiției care consacră un model de mare anvergură și originalitate, amplul întreg… balansează, ezită. Probabil, că Mircea Cărtărescu va depăși această posibilă răscruce personală fie devenind altcum în literatură, fie acceptându-se așa cum este. În oricare dintre cazuri, cititorii nu îi vor lipsi. Iar drumul către Marea Carte îl așteaptă cu calm, pe mai departe…