Cine-ar fi zis că lunganul blând, aproape sfios, contrariant prin înălțimea ce nu-i permite să se ascundă de oameni, ci, dimpotrivă, îl evidențiază, mărind de câteva ori agonia socializărilor, a împlinit șaizeci de ani. Odată cu el, protagonistul noului său roman. Pentru că, sub o formă sau alta, cărțile lui Petre Barbu literaturizează biografeme și convoacă ficționalizările întâmplărilor mărturisite în interviuri. Nici construcția romanului Vremea tatălui nu se desprinde de poeticile anterioare. Cititorul atent al prozei lui parcurge secvența unui întreg organic suplimentat cu felii de istorie activă, de curând databilă. Povestea lui Alecu Ancuțescu are rădăcinile în biografiile tuturor protagoniștilor, de la primul roman până acum, situându-se la interferența dintre romanul social, cu familii distruse de boală sau resemnare, romanul social al României postcomuniste și romanul fantasmatic, cu alunecări în fantastic, realism magic sau suprarealism. Sigur că, de cele mai multe ori, peste cele trei dimensiuni romanești se întinde o cupolă alegorică ce modifică haosul istoriei mici și clarifică senzația de eliberare sau libertate. Așadar, un proiect romanesc la care Petre Barbu lucrează neîncetat de trei decenii. Nu mulți prozatori contemporani se pot lăuda cu asemenea performanțe.
Radiografia istoriei contemporane ajunge aproape de anii tulburenți din jurul lui 2006. Ferindu-se de termeni consacrați, precum cronică sau frescă, Petre Barbu scrie cu teme existențialiste pe fundal prozaic, combinând retorica transgresivă cu convențiile verosimilității. Vremea tatălui debutează cu umor și parodic, narațiunea dinamică captează cititorul în povestea lui Alecu Ancuțescu care, la 54 de ani descoperă antidotul anxietății în meseria de paznic al celei mai moderne clădiri de birouri dintr-un oraș care este, după toate indiciile, Curtea de Argeș. Cu cele șase etaje ale ei, Egreta Office are arhitectura problemei de matematică pe care fiica Oana n-o rezolvă, depresivă și ea pentru atmosfera din familia disfuncțională: mama e alcoolică și isterică, iar strămătușa Hortensia, fostă contabilă apreciată în urbe, suferă de demență. În vreme ce tatăl face din clădire un refugiu pentru întreaga sa existență. Pentru că, abandonând la 21 de ani facultatea după ce rămâne repetent, fostul student la Metalurgie se autosabotează renunțând la viață, ignorând Partidul și toate mutațiile sociale. În prezentul narațiunii, la trei zile după ce soția îl părăsește, Alecu se lasă condus de trei refrene: „nu mai suntem tineri”, își spune alături de Silviu Hapoianu, prietenul său integrat perfect în jungla tranziției, „eu n-am niciun interes și niciun plan” și „butelia asta îmi strivește capul” – expresia pentru boala ce-l ține captiv. Până când împlinește 60 de ani, clădirea devine suprapersonaj și o Românie în miniatură, pentru controlul căreia se luptă escroci cu istorii inventate (Prințul Mihai Movilă), corporatiștii (Daniela Horga – binefăcătoare și antreprenor occidentalizat), interlopi, armata, instituțiile etc. Între ei, Alecu e antieroul slujindu-și resemnarea într-un amplu monolog al anxietății. Cu fiece întrebuințare a clădirii (sală de festivități, competiții, adunări, spital miraculos, loc de pelerinaj etc.), soluțiile fantastică sau contrapunctică pot fi anticipate.
Exceptând ultimul capitol, ce încarcă inutil osatură armonioasă a confesiunii, cu un final îndeajuns de simbolic, narațiunea umple spațiul interiorității claustrate. Din păcate, cititorii, nici cei profesioniști, nu sunt interesați de romanele din deceniile anterioare. Tema trecutului învins ca un triumf al paternității sau ca o înfrângere a despotismului patern este pus în relația cu prezentul moralizator, pozitivat. Se întâmpla, de pildă, în romanele lui Bujor Nedelcovici (cel din Somnul vameșului). Brusc, antieroul este singurul care poate deveni eroul istoriei, martorul deține puterea, finalmente, în ciuda manipulărilor ignorate. Petre Barbu încheie apoteotic, cu o luptă generală, în care toți actorii capitalismului haotic dispută proprietatea nimănui. Singur antieroul trage o frânghie neagră întreaga clădire-cavou sau mausoleu al mentalităților postcomuniste – metafora propriei vieți, ca altădată Gulliver flota invadatorilor din Blefuscu. Miraculoasa putere uimește participanții la eveniment și eroul, de-acum, trece dincolo de istorie, în mit.
Programatic, Petre Barbu, conduce istoria recentă din Vremea tatălui spre resurecția voinței elementare, în care tatăl își asumă, după o viață ratată, pentru fiica Oana, responsabilitatea totală. La scara istoriei mari, destinul clădirii, cum aminteam, e metafora României agonice scufundându-se în mocirla prezentului. În Vremea tatălui, Petre Barbu împinge carnavalescul în entropie, acoperind în parabolic resturile tranziției.