Gellu Dorian, „Să lupți împotriva morții”

în acea zi, cel care vă povestește, dar nu despre el, a simțit cum în interiorul lui altcineva îi lua locul. Cineva necunoscut sau mai degrabă un nesuferit de care tot fugise de cînd se știe, care urma să-l chinuiască zile în șir, mai ales în somn. Atunci cînd credea că poate, în sfîrșit, dormi măcar patru-cinci ore în șir, acel ins intra în el ca într-o casă cunoscută, trîntea ușa și-l trezea. Se ducea la baie, altul, suferind, așa cum nu mai făcuse pînă ieri. Pînă în acea zi se trezea în zori, după un somn lung și liniștitor. Făcea un duș cald și altul rece. Revenea în dormitor, unde îl aștepta Mara, cu ochii mijiți de somn și trupul scos provocator de sub plapumă. Era normal. Era bine. Însă acum acel ins nesuferit îi ocupase trupul, care avea alte nevoi, mai ales noaptea, cînd îl trezea din somn, îl plimba prin casă, peste tot, chiaun, pînă cînd îl așeza iarăși în pat și-i ținea pleoapele căscate, care se lăsau cu greu închise, pentru a cădea iar în somn. Ca nici peste două ore să-l trezească din nou, să-l așeze în fața oglinzii din baie, unde îl privea de dincolo cu satisfacția omului bine odihnit un ins care nu semăna cîtuși de puțin cu el. Și după două ore, din nou, hai, tru-tru, prin sufragerie, prin bucătărie, prin baie, iarăși în pat, cu ochii în tavan. Un nesuferit, ce mai! Dimineața era tehui, nu putea nici rămîne în pat, nici în picioare lîngă acesta. Se ducea la bucătărie, de data aceasta singur, unde Mara, invariabil, în față cu o cafea, citea. El nu bea cafea. Bea mai întîi două pahare cu apă, apoi se instala în fața telefonului, peste display-ul căruia trecea degetul, rulînd imagini ca dintr-o poveste necunoscută, parcă mereu aceeași poveste, cu imagini de tot felul. Verifica e-mail-urile, whatsapp-ul, facebook-ul, fără un scop anume, ci doar pentru a-și lăsa instinctul să-l domine pînă la trezirea completă, cînd pregătea micul dejun: ce mîncăm?; ce este! Deschidea frigiderul, scotea ouă: moi?; da! i se răspundea. Altă dată făcea omletă. Simplă! Ori, Mara, alteori dorea o felie de pîine, pe care întindea cu greu untul rece, scos din frigider de cel care vă povestește, dar nu despre el, felie astfel unsă cu greu cu unt, peste care punea gem sau dulceață: de cireșe amare?, de căpșuni?, de gutui?, gem?, peltea?, miere?: da! Și cel care vă povestește, dar nu despre el, executa mașinal aproape tot ce-i spunea Mara. Apoi ziua decurgea normal, fără prea multe probleme. Prima parte a zilei era de regulă mai puțin plictisitoare. Cea de a doua, destul de apăsătoare, ca așteptarea unei vizite nedorite, pentru el, iar pentru Marta, folositoare, cu cîte doi copii în două serii de cîte două ore, pe care-i medita la limba și literatura română. Da, se apropia noaptea, urma să simtă cum din nou în interiorul lui altcineva îi lua locul. N-a crezut niciodată că așa va fi. Își imaginase această parte a vieții ca pe o a doua copilărie, fără griji, cu o pensie asigurată, modestă, dar erau niște bani pentru care nu mai trebuia să muncească – muncise pentru ei patruzeci și doi de ani! Nu-și pusese niciodată problema morții, din acest punct de vedere. Ea s-a întîmplat de fiecare dată altcuiva, altuia, de regulă o persoană îndepărtată, o rudă despre care nu mai știa nimic, ori tatălui; asta l-a scos din ritmul bărbatului de douăzeci și opt de ani, cît avea atunci, bărbat necopt, care încă nu-și fixase bine reperele vieții, ale viitorului. Deși nu fusese singur pînă atunci, la această primă mare durere, primă victorie a morții împotriva lui, a rămas singur – întîmplare de care nu mai vrea să-și aducă aminte. A suferit ca un cîine atunci. Fusese cu tatăl lui, cu o lună în urmă, la București, la un spital mare, la cardiologie. Primise confirmarea unei boli grele, contractate în tinerețe, cît a stat la ruși, priozonier, aproape patru ani, boală care l-a chinuit în ultima vreme, că din bărbatul care punea la pămînt un taur de patru chintale, abia de reușea să se mai întoarcă pe picioarele lui acasă din pădure, unde, de cînd era copil, și-a croit viața prin zilele grele, dar de un farmec pe care nu-l putea găsi atunci în altă parte. Grea lovitură. Grea a fost și atunci cînd moartea a lovit din nou. La doar patruzeci și șapte de ani a murit fratele lui mai mic, Luca. Și într-adevăr, moartea se oploșise prin preajma lui și-i stricase toate planurile. Frontul era deschis. Rămăsese singur o vreme. Apoi a cunoscut-o pe Mara și liniștea lui a fost oarecum în mîinile acesteia, așa cum i-a spus Marta, mama lui, care, iată, după o viață cu garda deschisă împotriva morții, zăcea în patul din care de treizeci și doi de ani plecase Mitu, tatăl celui care vă povestește, dar nu despre el.

Nesuferit ins. Ce fel de om poate fi acela care-ți intră-n casă și-ți strică regulile? se întreba acum cînd, chiar dacă insul s-a instalat cu totul în el, nu dorea să-i dea și numele lui. Numele lui era ultima redută pe care o putea ceda. Și a declarat și el război deschis morții, care secera în jurul lui cu nemiluita. Dispărea o lume, cum cu mare părere de rău era nevoit să constate. Se ducea. Unde? Asta nu-l mai interesa atît de mult. De asta era sigură Marta, care primea victoria morții ei ca pe o plecare în altă lume, într-o lume, în care o va cunoaște cu adevărat pe Milizanda, ființa în care, de fapt, a trăit de cînd era mică, și pe care nu mai dorea să o știe din împărăția Ținutului Îndepărtate și Rece, ȚÎRSK, cum îi plăcea să-i spună după acronimul fireasc, urmat de două consoane nexplicate niciodată, nici de Milizanda, nici de Zamfira, mama ei, acel ținut mirific unde toți oamenii trăiau fericiți, cum lăsa Milizanda să se înțeleagă prin poveștile aduse de departe, din timp, pînă la urechile Martei, chiar dacă ea, Milizanda, era singura suprevețuitoare a acelei lumi pierdute în negurile timpului, lume care revenea acum cu foc și vărsare de sînge nu departe de ei, lume care aducea moartea, cu care Marta s-a luptat toată viața ei. Dar de fapt el știa că doar iluzia acelei vieți o trăia în ființa imaginară, pe care mama lui i-a ascuns-o cu adevărat, ființă pe care a preluat-o de la femeile din familia ei, care au adus-o de departe, de peste timp pînă la ea. Celui care vă povestește, dar nu despre el, mama lui nu-i putea spune povestea așa cum mama ei i-a spus-o ei, iar acesteia, de asemenea, mama aceleia și așa mai departe, pînă unde nici gîndul nu mai poate ajunge. Povestea aceasta, pentru cei care o știau, i se instalase în minte de dinainte de a se naște – făcea parte din ADN-ul inițiaților în acel îndepărtat ținut. Din acea împărăție veneau acum toate relele, iar Marta, pe patul de moarte, văzînd-o pe Milizanda, așa cum și-a imaginat-o toată viața, și-a spus că ar putea învinge dincolo moartea numai dimpreună cu acea făptură a imaginației ei, făptură atît de reală, încît semăna perfect cu ea, a suferit cot la cot cu ea, i l-a adus din prizonieratul întunecat din lagărele Ținutului Îndepărtat și Rece, din ȚÎRSK, pe Mitu al ei.

Cel care vă povestește, dar nu despre el, eșua în astfel de realități trăite cu durere nu de mult. După zece garduri sărite în tot atîtea orașe, pe le diverși medici renumiți, pentru a vedea ce este în el, de ce acel ins nesuferit s-a instalat acolo, îl trezește de cinci-șase ori pe noapte, îl usucă de pe picioare și-l pregătește parcă pentru cea mai lungă călătorie, una la care nu a visat și la care nu vrea să se gîndească, simțea că frontul ultimei bătălii se deschide abrupt pentru el. Mai are multe de făcut pe lumea asta. Iar gardurile au devenit din ce în ce mai înalte, mai costisitoare, unele greu de sărit, dar prin care putea vedea viitorul mai sigur, cel puțin așa cum spuneau gardienii lui Hipocrates, înlăturîndu-i cît se putea pe cei ai lui Caron. Unul dintre chezași, la penultimul gard, i-a spus că-l duce la Bordaux, unde el operează la celebrul robot Da Vinci, contra a șaptesprezece mii de euro. În țară o astfel de operație la un astfel de robot se făcea doar în trei locuri și costa cincisprezece mii de euro. Nu ai dumneata două mii de euro! i-a spus medicul. Ba da, am, i-a spus cel care vă povestește, dar nu despre el, dar nu am cei cincisprezece mii de euro. Și și-a mai pus o speranță într-un profesor de la Iași, care l-a operat cu șase ani în urmă pe Marcu, fratele lui mai mare. Și a ajuns la el. Întins pe acel pat de operație, pe care, în sfîrșit, inevitabil și nesperat, a ajuns, tot ce a trăit și și-a imaginat se derula, sub anestezia pe care medicul Brejan i-a administrat-o. Trupul lui era un sloi de gheață, în care bisturiul ucenicului lui Asclepios tăia fără milă ceea ce a pus, prin Marta și Mitu, Dumnezeu, să fie așa cum el a creat primul om. Cel care vă povestește, dar nu despre el, credea, lucid, cu ochii sub pleoapele închise prin care lumina lăptoasă a becurilor de sub cupola ca un cer senin a mesei de operație pătrundea ca o respirare a Celui de Sus, că el e ultimul om dintr-o serie lungă de oameni necunoscuți și care doreau acum să se facă și ei, prin memoria lui, cunoscuți. Era acolo. Era cu el. Toți erau acolo. Toți, de la Gheorghe și Maria, de la Ghedeon și Zamfira, de la Marta și Mitu, toți, chiar și Milizanda care semăna leit cu mama lui, așa cum a văzut-o el de cînd a făcut ochi. Lumea lui erau ei. Lumea aceea dispăruse. Pierduse prima bătălie directă cu moartea, dar războiul adevărat abia acum începea, război care se derula în mintea lui adormită de anestezistul Brejan. Cînd se va trezi va uita totul, însă imaginile vor curge de pe retină ca niște boabe de cristal, ciugulite de păsările cerului.

A început plutirea peste o lume îndepărtată. Nu știa dacă visează sau își imaginează. Ochii lui, larg deschiși la începutul anesteziei, limpezi, își măreau irișii, care, de dimensiunea unui bob de cînepă la început, se măriseră peste pupilele căprui, din care dispăruseră desenele irizate ale unei lumini ce se străduia să iasă din interior în afară. Apoi, lent, ca niște obloane, pleoapele s-au închis, lăsîndu-l pe cel care vă povestește, dar nu despre el, să se piardă în cele mai recente și îndepărtate amintiri, într-o lume ce i se părea că o cunoaște, din care, de la prima picătură de sînge, pornise și el în lumea lui, cea în care își acumulase și boala pe care acum chirurgul Ristea, cu bisturiul gata să taie pielea sub care se oploșise suferința, încerca să o extirpe din corpul lui obosit. Era o formă de incipit a morții, care-și găsise în el calea de atac. Pentru că așa atacă ea, de cum te naști, pînă găsește cîmpul de luptă pregătit și garda războinicului lăsată jos.(…)

Anestezia îl adîncise într-un somn din care părea că nu se va mai trezi niciodată. În realitate nici nu-și dădea seama pe ce lume este. Se învîrtea în spirală ca într-o funie împletitura strunită de degete, acoperind în aburii imaginilor din creierul său lumi prin care nu avusese cum să ajungă, dar care-l trăiseră, așa i se părea, de cînd era lumea pe lume. Putea vedea totul foarte clar din toate timpurile din care, prin diverse persoane, se trăgea, își avea originile pe care, astfel, și le putea duce pînă la prima picătură de sînge. Asta făcea acum pe masa de operație, întins sub lămpile de neon din tavan, unde, înainte de anestezie, privea într-un zid opac de după care urmau să coboare toate acele ființe asemănătoare lui, rupte din acea primă picătură de sînge. Cel care vă povestește, dar nu despre el, elimina, în acea stare de inconștiență toate acele etape aglomerate din mintea lui, pentru a vedea mai clar cum a reușit mama lui să învingă, nu moartea, ci spaima care-l cuprinde pe om în acele momente de sfîrșit de viață. Și astfel a dispărut rînd pe rînd din mintea lui toată acea lume care-i ocupase gîndurile de cînd s-a trezit pe lumea asta din care se evaporaseră toți ca un ulei volatil din cele mai frumoase flori de pe lume, lăsînd în urmă mirosul acela persistent ca amintirile care nu mor niciodată. Singura ființă care-i ocupa acum mintea, acolo pe acea masă de operație supravegheată dintr-un ungher al camerei și de coana Moarte, era Milizanda, pe care moartea o uitase în lumea ei, așa cum îl uitase pe Ivan Turbincă, dar nu chiar ea, ci mama lui, așa cum dorea el să și-o aducă aminte mereu. Și așa spera el că Milizanda îi va da Martei acea turbincă, în care va reuși să ascundă moartea, să lase lumea să trăiască atît cît dorește ea. Că oricît de mult ar vrea un om să trăiască, tot se va sătura pînă la urmă de viață, viață care devine de la un moment dat atît de monotonă, de lipsită de sens, încît omul va dori să plece din ea, undeva, oriunde, așa cum a crezut tot timpul Marta în viața de Apoi. Și ăsta ar fi sfîrșitul, nu cel pe care i-l programează cineva, care nici nu se arată la față, așa cum a făcut cu Mitu acum, cînd, fără suflare, zăcea în camera mare, plîns de Ecaterina, pe care Marta o ruga să nu mai bocească atît, că lui Mitu nu i-ar fi plăcut. Dar Ecaterina plîngea din orice, așa cum, oricît de tristă ar fi fost lumea din jur, scotea pe gură tot felul de prostioare, care stîrneau tot hazul. Nici copiii nu-l plîngeau pe Mitu. Doar lui îi picurau lacrimi din ochi, pe care, acum, în somnul lui indus, încerca să i le șteargă cel care vă povestește, dar nu despre el, așa cum a făcut atunci, în acele zile, cînd, în comă fiind, Mitu vărsa pe ochi lacrimi de durere, lacrimi pe care știa că numai Marta i le-ar fi putut obloji, liniști. Însă el, cel care vă povestește, dar nu despre el, s-a oprit, acolo, pe masă, la secvența cînd Mitu, în sicriul lui voluminos, era scos afară din casă pe fereastră, neputînd fi scos pe ușa de la ieșire, spațiul de manevră de acolo fiind insuficient. Și așa a ieșit din casa lui Mitu, în sicriul purtat pe fereastră de patru bărbați, așezat pe năsălia din mijlocul curții, cu fața luminată de razele ce veneau din candela pe care i-o ținea aprinsă în cer Milizanda. Marta nu mai avea ochi decît pentru trupul neînsuflețit al lui Mitu, luminat de raza aceea cerească de care se îngrijea Milizanda. De ce o lăsase acum să sufere, se întreba în sinea ei Marta, care nu dorea, astfel, să o certe pe Milizanda, dar știa că acesteia i-ar fi fost în putere să-l apere pe Mitu și acum, așa cum l-a apărat în lagărele negre din Rusia. Dar ce nu înțelegea Marta era chiar această neputință a Milizandei, care era, în fapt, parte din neființa morții, neputință de a-i sta Morții împotrivă. Nimeni nu-i putea sta în față acesteia.(…)

Cerul de deasupra celui care v-a povestit totul, dar nu despre el, era desenat pe tavan pe niște panouri mari de rigips, de pe care autocolantele, de la temperatura și umezeala din camera de operație, se desprindeau, lăsînd să se vadă niște crăpături, de după care se ivea tencuiala cu batogled, pe care au fost lipite acestea. Acesta era, deci, cerul din care coborîse el acum, din cealaltă lume, așa cum se iveau de după pleoape dimineața ochii încețoșați de somn. Acei nori albi, pe un cer albastru, în imaginația celor care au gîndit acest peisaj, aveau menirea să le ofere bolnavilor întorși din morți, după operația sub anestezie, imaginea unei libertăți absolute, unui spațiu infinit din care reveniseră printre cei vii sau în care vor urca atunci cînd le va veni ceasul. Nu și-a dat seama din prima clipă unde este, pentru că după îndelunga lui excursie prin timpul din care și-a amintit sau a retrăit ori inventat povești despre ai lui, nu mai știa dacă este el acel ins intins pe acea masă de operație sau altul. Cu siguranță era altul, care urma să-și facă loc în viața lui alături de toți despre care și-a adus aminte. Oare a uitat pe cineva? Cine să i-o spună? Nici el nu era în măsură să-și imagineze cu exactitate cum a fost înainte – cu cît timp? – de a fi anesteziat.

Lîngă el era anestezistul Brejan, cu fața roșie, bine dispus, încercînd să-i reactiveze atenția asupra a ceea ce s-a întîmplat și ce se va întîmpla de aici înainte. I-a spus să nu se miște, să stea neclintit, că altfel va rămîne cu o durere de cap și de coloană de care nu va mai scăpa niciodată. Stătea anchilozat și doar ochii în cap i se mișcau de la acei nori de pe tavanul albastru ca un cer senin la ochii lui Brejan, la fel de albaștri și optimiști ca viitorul din viața de dincolo de norii de pe tavan. A stat nemișcat. Nu-și simțea burta. Picioarele începeau să i se facă simțite, lungi, foarte lungi, pînă dincolo de perete, pînă în stradă, pînă în parc, pînă în orașul în care urma să ajungă peste cîteva zile. Dar el nu se mișca, doar picioarele umblau peste tot, de parcă nu ar fi fost ale lui. Nu mișca nici mîinile, care-i erau lipite de corp, pe degete cu niște degetare din care plecau niște fire, așa cum de sub cele șapte ventuze de pe piept plecau tot atîtea fire albastre, roșii, galbene, undeva pînă la un aparat de alături, cum văzuse el în unele filme SF, care-i reveniseră în minte. Da, era el, cel de dinainte, de bine ce își amintea astfel de întîmplări pe care le putea asocia cu imaginea lui de sub acele aparate. Ceva lipsea din trupul lui. O să-i spună medicul. Ceva ce-l făcea să se simtă bine, mai ușor, fără dureri. Brejan butona la un aparat de alături. Urmărea pe un ecran desenul făcut de impulsurile inimii care începea să intre în normal. Și deodată cel care v-a povestit totul, dar nu despre el, a picat iarăși în somn. Hopa, asta nu e bine, a spus Brejan, strigînd la o asistentă, să-l cheme pe medicul chirurg. Din acea clipă cel care v-a povestit totul, dar nu despre el, n-a mai auzit nimic, ci a intrat în altă lume, pe care o părăsise din momentul cînd a ieșit de sub anestezie. Rar se poate întîmpla o astfel de situație, după o operație care, de regulă, nu este grea, dar destul de dificilă, fiind una pe suport clasic, sub anestezie și bisturiu, cu criogenarea organului care urma să fie extirpat, operație care putea anula unul din cele două sfinctere ale vezicii și ar fi putut instala intermitența urinară a pacientului, rar, prin urmare, s-a întîmplat ca pacientul să se întoarcă în inconștiență, în somn, de fapt situație care putea duce chiar la adormirea tuturor organelor, pînă la anularea ritmului alfa de veghe, cel care era ultimul care dădea semnale că trupul mai este în viață. Ce e de făcut? Nu se putea resuscitat cu cele două aparate sub tensiune, ca două tălpi de fier de călcat, pentru că ar strica tot ce a făcut chirurgul, care i-a asigurat pe cei din asistență și pe studenții care erau la cursul practic al profesorului Ristea că a salvat ambele sfinctere, ceea ce ar însemna că pacientul va duce de aici înainte o viață normală, va fi acealași om de dinainte de operație. Nu așa cum credea cel care v-a povestit totul, dar nu despre el, că altcineva s-a așezat în trupul lui și are alte apucături decît ale lui, cel de pînă atunci.

În mintea celui care v-a povestit totul, dar nu despre el, revenise Marta, acolo, în patul ei de acasă, pe acea saltea adusă de fiul ei, inertă, dezvelită de plapuma cu care era mereu acoperită, pe care Mara i-o împrospăta de fiecare dată, Marta luîndu-i mîna acesteia și i-o strîngea ca semn de mulțumire, îmbrăcată în cămașa de finet adusă de Filofteia, întinsă, cu o lumînare la căpătîi. Cel care v-a povestit totul, dar nu despre el, i-a privit pe cei doi de lîngă ea, Ecaterina și Niculai, înmărmuriți, triști, apoi s-a dus direct la mama lui, a ridicat-o de umeri – era caldă, udă pe spate – și a privit-o în ochii deschiși, peste pupilele cărora Moartea așezase ceața aceea albicioasă prin care mortul nu mai poate distinge nimic, deși încă înregistrează imagini pe retină. Ce era acolo, pe retina Martei? Ce putea fi? Cu ce imagine a plecat ea dincolo? Toată povestea vieții ei, așa cum cel care v-a povestit totul, dar nu despre el, o știa zi cu zi, fără să i-o fi povestit ea, ci așa cum doar Marta o trăise în cele două vieți deodată, a ei și a Milizandei. Acolo, de pe retina Martei, cel care v-a povestit totul, dar nu despre el, a văzut chipul unei femei pe care-l va recunoaște cînd îl va vedea în cimitir după mult timp de la moartea Martei, chip care, așa cum nu mai Marta putea ști, a crescut de la prima zi a vieții ei, de acolo, din placenta mamei ei, Zamfira, pînă la ultima zi, de 13 februarie a acelui an, cînd, nemaiputînd să suporte durerea pe care moartea trupului i-o provoca sufletului ei, Marta, cu icoana Maicii Domnului în mînă, i-a spus Ecaterinei să o cheme pe Leana lui Boscorod, vecina, dacă ea nu vrea, să-i țină lumînarea, că gata, nu mai poate aștepta pînă să vină fiul ei, cu care vorbise la telefon cu cîteva minute în urmă. Aceasta, o ființă plăpîndă și speriată, fostă colegă de bancă cu cel care v-a povestit totul, dar nu despre el, văzînd-o cînd erau în clasa întîi leșinînd în bancă lîngă el, speriindu-l de moarte, tremura la căpătîiul Martei cu lumînarea în mînă, pe care a și stins-o cu suspinele ei spasmodice. Din ultimele ei răsuflări, atît cît a putut, Marta i-a spus lui Niculai să-i țină el lumînarea, „că cu asta nu mai mor niciodată, fa Tincă!“. Și acestea au fost ultimele ei cuvinte, privindu-l pe Niculai ca pe salvatorul ei, de fapt al sufletului ei, care i-a ieșit atunci cu ușurință din piept și a început să plutească prin toată casa, văzîndu-l pe cel care v-a povestit totul, dar nu despre el, intrînd speriat în casă, oprindu-se din plîns în fundul ochilor ei, unde lumina cețoasă i-o arăta și în același timp i-o ascundea pe Milizanda. Și din acea lumină stinsă a prințesei care a sălășluit în mintea mamei lui pînă în clipa în care el a recăzut în somn pe masa de operație s-a trezit și a deschis ochii mari, întrebînd dacă totul este gata. Se citea pe chipul lui victoria pe care Milizanda, fără să știe în modul cel mai clar și el, o obținuse, prin trezirea lui, împotriva Morții.

Da, omule, ai reînviat – i-a spus Brejan, privindu-l pe Ristea ca pe un adevărat erou. Acesta i-a analizat cusătura operației, le-a spus ceva asistentelor, și i-a promis celui care v-a povestit totul, dar nu despre el, că în cinci zile va fi acasă.

Și după cinci zile, cel care v-a povestit totul, dar nu despre el, a fost acasă, împărțind la cimitir pomene la împlinirea a zece ani de la moartea Martei, care, atunci cînd era în pat și și-a dat seama că nu mai are mult de trăit, i-a spus fiului ei: „În tine îmi este nădejdea.“

Era el, nu altul, privind de acolo, de pe deal, întinderea raiului în care a trăit Marta, așa cum și-a închipuit că a trăit Milizanda în împărăția ei de departe. Ultima pomană, un pachet cu de toate, i-a dat-o unei femei frumoase, îmbrăcată în negru, pe care nimeni nu o mai văzuse pînă atunci prin sat și care a apărut dintr-odată la mormîntul Martei, mormînt în care își dormea de patruzeci și doi de ani somnul de veci Mitu, iar lîngă el, Luca, fiul lor cel mic, mort de douăzeci de ani. Semăna atît de mult cu mama lui, așa cum arăta aceasta în fotografia aceea din tinerețe, pe care cel care v-a povestit totul, dar nu despre el, a pus-o pe coperta unei cărți de ierurgii dedicate mamei lui, fotografie pe care, atunci cînd a refăcut casa veche, cel care v-a povestit totul, dar nu despre el, a găsit-o în pod, pusă acolo de Marta, lîngă lădița în care erau așezate de Mitu căciula rusească, pufoaica, pantalonii cîrpiți cu sîrmă, capătul de funie, care i-a ținut loc de curea, gata oricînd pentru a-și pune capăt zilelor grele, dar a rezistat, și alte obiecte aduse de acesta cînd a venit din prizonierat.

Mara, care făcuse, în cei zece ani trecuți de la plecarea Martei, din curtea acesteia un adevărat rai plin de flori, își ștergea lacrimile, privind chipul femeii în negru, care o sorbea din ochi, spunînd bogdaproste. Apoi, femeia aceea în negru a plecat, așa cum a venit, lăsînd un gol imens în sufletul celui care v-a povestit totul, dar nu despre el.

(Fragment din romanul Să lupţi împotriva noastră, în pregătire pentru Editura Junimea din Iaşi.)