Conversație la Princeton, ultima carte a Premiului Nobel peruan, Mario Vargas Llosa, apărută în 2017, cuprinde dialogurile scriitorului susținute în această universitate cu grupul de studenți din cadrul cursului Literatură și Politică, pe care Llosa l-a predat un semestru în 2015. Moderatorul acestei dezbateri, academicianul Rubén Gallo, conduce discuțiile, pune întrebări, aduce informații și îi motivează pe participanți să-și exprime opiniile. Cursul s-a axat pe analiza a cinci dintre operele fundamentale ale celebrului prozator (romanele Conversație la Catedrală, Istoria lui Mayta, Cine l-a ucis pe Palomino Molero?, Sărbătoarea Țapului și volumul de memorii Peștele în apă), dar structura cărții este substanțial îmbogățită prin prezentarea unei problematici mult mai bogate: funcția literaturii și în special a romanului, teoriile literare, critica literară, relația între jurnalism și literatură, între istorie și literatură, între literatură și politică, libertatea de expresie, terorismul, oferind o abordare pertinentă a actualității în lume.
Prezentăm două fragmente din Conversație la Princeton; primul cuprinde considerații referitoare la relațiile între jurnalism și literatură, în lumina experienței scriitorului, iar al doilea dezbate problema libertății presei și a terorismului actual, pornind de la relatarea cunoscutului atentat din 2015 de la revista umoristică franceză „Charlie Hebdo“, făcută de Philippe Lançon, unul dintre jurnaliștii supraviețuitori.
Cartea este în curs de apariție la Editura Humanitas Fiction, condusă de Denisa Comănescu, în Seria de autor.
Rubén Gallo: Jurnalismul este o temă importantă în opera ta, unde, în multe dintre romane, apar personaje care lucrează ca redactori la ziare, posturi de radio și alte mijloace de comunicare. În Conversație la Catedrală, ziarul „La Crónica“ este unul dintre spațiile centrale ale romanului: o lume cenușie, unde tinerii cu idealuri literare sfârșesc în sărăcie și alcool. Dar, spre deosebire de aceste personaje, tu ai practicat jurnalismul de când aveai cincisprezece ani și continui și azi, cu coloana din „El País“. Poți să ne vorbești despre ce a reprezentat jurnalismul în cariera ta?
Mario Vargas Llosa: Mi-ar plăcea să încep prin a face distincția dintre ficțiune și reportaj jurnalistic. De multe ori, jurnalismul recurge la tehnicile literare pentru a relata anumite fapte. Există o școală de jurnalism care a luat ființă în Statele Unite și care, chiar dacă pornește de la o cercetare în profunzime, se apropie mult de literatură prin tipul de scriitură și prin organizarea acestor materiale. În plus, folosește anumite mijloace preluate din domeniul ficțiunii, cum este suspansul sau dislocarea cronologică, pentru a crea expectativă, curiozitate, tensiune dramatică.
Însă chiar și în aceste cazuri, există o diferență fundamentală, și anume faptul că, în principiu, jurnalismul nu trebuie să nesocotească adevărul. Trebuie să-l caute și să încerce să-l expună în maniera cea mai atractivă și interesantă cu putință, dar rațiunea lui de a fi este aceea de a prezenta o realitate așa cum este, un fapt așa cum s-a întâmplat, o persoană așa cum este. Nimic din toate astea nu e obligatoriu în ficțiune. Când scrii literatură de ficțiune, ai libertatea să nesocotești realitatea, să o schimbi profund, pe când un reportaj jurnalistic este valoros prin reflectarea realității. Cu cât textul jurnalistic redă mai bine realitatea, cu atât este considerat mai autentic și mai original. Există o căutare a adevărului care trece dincolo de text, și care îl justifică sau discreditează. O ficțiune, în schimb, are valoare în sine, și succesul sau eșecul ei depind de ea însăși, și nu de reflectarea realității. Un roman poate încălca profund realitatea, poate exprima altă dimensiune, creată de scriitor cu imaginația și cuvintele sale, și se poate susține prin ea însăși. De fapt, literatura are întotdeauna un element adăugat, ceva ce nu există în realitate, și care este tocmai elementul literar al unei ficțiuni.
Pentru mine, jurnalismul a fost foarte important, fiindcă m-a ajutat să descopăr realitatea țării mele. În Peru, ca în multe alte țări din lumea a treia, structura societății este astfel alcătuită, încât membrii unei clase sociale știu foarte puțin despre ceea ce se întâmplă în alte sectoare ale populației. Acel Peru în care mi-am petrecut copilăria și adolescența era foarte limitat: mă mișcam într-o lume urbană, a clasei medii, occidentalizate, hispanofone – albe, între ghilimele –, iar restul țării îmi era complet necunoscut.
Am debutat în jurnalism când eram încă elev – asta a fost în vacanța dintre clasa a cincea și a șasea, adică între penultima și ultima clasă de liceu. Aveam cincisprezece ani și am intrat să lucrez ca redactor la un ziar care m-a trimis să fac tot felul de reportaje într-un oraș pe care îl cunoșteam doar parțial. Niciodată nu fusesem în cartierele sărace, în zonele marginale, care erau locurile cu cele mai mari explozii de violență. Am lucrat câteva săptămâni la pagina cu știri de la poliție, care publica reportaje despre sectoarele cele mai sărace și violente din Lima. Am descoperit astfel o țară care îmi era cu desăvârșire necunoscută. În acest sens, experiența jurnalismului a fost foarte instructivă: m-a învățat multe despre realitatea unei țări care era mai complexă, mult mai cruntă, mult mai violentă decât aceea unde trăisem eu până atunci.
Mai este și alt aspect interesant: eu credeam că jurnalismul este aproape de literatură, și că puteam trăi din această activitate continuând să scriu. Dar folosirea limbajului propriu unui jurnalist este complet diferită de aceea a unui scriitor. Jurnalismul cel mai profesionist este cel care transmite o realitate anterioară profesiei și, cu cât limbajul folosit este mai neutru, mai transparent, cu atât este mai eficace din punct de vedere jurnalistic. Folosirea limbajului de către un scriitor este tocmai dimpotrivă: datoria lui este de a afirma o viziune personală, de a-și exprima individualitatea prin mijlocirea cuvintelor și a o face cu o anumită originalitate, adică cu o anumită distanțare față de limbajul comun, curent. Astfel face literatura, cum putem vedea citindu-i pe Rulfo, pe García Márquez, pe Onetti și analizând tipul de limbaj folosit de scriitori.
Un jurnalist nu-și poate permite luxul de a fi original în momentul când se apucă să scrie: este obligat să se desprindă de propria-i personalitate, să o dizolve în acest limbaj funcțional care este cel al ziarelor. Există, desigur, mulți scriitori care au practicat și jurnalismul, însă eu cred că, atunci când încep să scrie un roman, să facă literatură, folosesc un limbaj foarte diferit de cel la care apelează când redactează o știre, o cronică sau un editorial. Aceasta este prima incompatibilitate între jurnalism și literatură.
Așadar, funcția jurnalismului este extrem de importantă într-o societate democratică. Eu am crescut în Peru, într-o perioadă de dictatură – să ne amintim că dictatura generalului Odría a durat de la 1948 până în 1956 –, și acești ani au fost fundamentali pentru generația mea. Eram copii când generalul Odría a venit la putere prin lovitura militară și bărbați în toată firea când a fost dat jos și s-a instaurat democrația. Toată copilăria și adolescența le-am trăit într-o lume unde exista o cenzură foarte strictă: știam că presa mințea, că, în loc să descrie realitatea, o ascundea și o deforma. Era o presă servilă, care adula puterea și se afla în serviciul dictaturii. Jurnalismul era unul dintre principalele instrumente la îndemâna guvernului pentru a manipula realitatea, pentru a ne face să credem că trăim într-o lume perfectă. Jurnalismul este un barometru esențial al gradului de libertate care există într-o societate: avem nevoie de acest drept la critică, de această libertate de expresie pe care o dă adevăratul jurnalism pentru ca o societate să fie realmente democratică.
În epoca modernă, jurnalismul a suferit și altă distorsiune, foarte deosebită de cenzură, și anume tendința de a prezenta lucruri frivole. Este un fenomen cât se poate de contemporan: presa frivolă a existat întotdeauna, dar înainte era o practică marginală. În ziua de astăzi, frivolitatea a ajuns până la marile ziare, până la mijloacele de expresie pe care le consideram cele mai serioase, dintr-o rațiune foarte practică: o revistă, un ziar sau un program de televiziune care încearcă să fie exclusiv serioase se dovedesc, până la urmă, un eșec din punct de vedere economic. Există o presiune constantă pentru ca mass-media să cucerescă mase largi de cititori sau de spectatori.
Am trăit în Anglia mulți ani și-mi amintesc că, în 1966, când am sosit, jurnalismul era de o seriozitate aproape funebră. În epoca aceea, ziarul „Times“ avea un nivel elevat: un limbaj sobru și o vocație de obiectivitate. Niciodată nu mi-aș fi închipuit că „Times“ și „Daily Mail“ ar ajunge să semene: dozele de frivolitate care apar azi sunt de neconceput față de ce era „Times“ acum douăzeci sau treizeci de ani. Această banalizare a impregnat încetul cu încetul presa din vremea noastră. Cred că e o schimbare care reflectă deteriorarea culturii în lume, ceva ce a afectat profund bazele societăților democratice.
RG: Vedem această schimbare în extensiunea articolelor. Cu douăzeci de ani în urmă, un ziar ca „The New York Times“ sau „The Guardian“ publica articole de zece, cincisprezece, douăzeci de pagini, ceva ce astăzi este de neconceput. Cu toate că scurtimea nu e incompatibilă cu seriozitatea: articolele tale pentru „El País“ au o limită de două pagini și jumătate și în acest spațiu reușești să dezvolți idei serioase, legate de evenimente politice și chiar de opere literare. Limita de două pagini și jumătate se poate vedea și ca un exercițiu literar: să ne amintim că mulți scriitori, de la Augusto Monterroso până la Jorge Luis Borges, au folosit întotdeauna cu predilecție formele scurte.
MVLl: Articolul este un gen. Marii jurnaliști sunt scriitori capabili să dezvolte o singură idee. Un articol reușit are o idee centrală: de aici se ivește subiectul pentru restul textului, precum și ideile complementare care-l pregătesc pe cititor și apoi îl liniștesc dacă a rămas prea impresionat. Un exemplu este opera marelui jurnalist nord-american Walter Lippmann, care a fost un extraordinar autor de articole, capabil să dezvolte o întreagă gândire într-o pagină și jumătate sau două. Articolele lui prezintă întotdeauna o idee care este coloana vertebrală în jurul căreia se structurează restul textului.
Articolul este un gen dificil, dar poate fi și un spațiu de mare creativitate. Când am ajuns în Anglia, în 1966, mi-aduc aminte că așteptam duminicile cu nerăbdare, ca să citesc articolele a doi critici: Cyril Connolly, autorul cărții Dușmanii promisiunii, a scris în fiecare duminică în „The Sunday Times“ o cronică literară în care comenta o carte sau un eveniment literar, și observațiile lui erau mereu uimitoare. Avea acea extraordinară capacitate de a dezvolta o întreagă gândire într-un articol de o pagină și jumătate sau două. Mai era alt critic, Kenneth Tynan, mai frivol și mai jucăuș, care făcea critică de teatru și care era, de asemenea, absolut extraordinar, fiindcă reușea vizualizarea de către cititor a spectacolului comentat de el. Și o făcea cu mare eleganță, cu mult umor. Mai târziu, a scris el însuși o piesă de teatru, Oh! Calcutta!, care a avut mare succes în lumea întreagă. S-a îmbogățit și a renunțat să mai scrie articole. Și, fiindcă a venit vorba, titlul piesei lui era un joc de cuvinte: Oh, quel cul t’as.
Acești doi jurnaliști erau și mari creatori. Cultivau un gen care a fost considerat minor, dar în cadrul acestuia au izbutit să fie profund creativi.
RG: Articolele tale tratează o mare diversitate de subiecte. Ai scris despre Fidel Castro, despre Margaret Thatcher, despre Papa și declarațiile sale împotriva prezervativului, despre unicul student pe care l-ai avut la Cambridge, despre tendința populistă în America Latină, despre Donald Trump, despre războiul din Irak și alegerile din Argentina. Pe lângă erudiție și mobilitate, această listă de teme dovedește o mare libertate intelectuală, o curiozitate care te îndeamnă să-ți pui întrebări privitoare la aspecte foarte diferite ale lumii în care trăim.
MVLl: Eu apreciez enorm această libertate. Sunt obligat să predau un articol tot la două săptămâni, dar subiectul e la alegerea mea. E minunat să pot scrie despre ceea ce mă stimulează cel mai mult. Scriu întotdeauna despre teme de actualitate, fiindcă mi se pare că aceasta este funcția jurnalismului. Pe deasupra, îmi place s-o fac, deoarece majoritatea timpului trăiesc în afara actualității, scriind romane, desprins de actualitate.
RG: Mario, la câteva zile după atacul la „Charlie Hebdo“ ai publicat un articol în „El País“ despre terorism, o temă pe care ai tratat-o în multe dintre romanele tale, cu toate că întotdeauna în contextul latinoamerican. Unde te găseai când ai aflat despre acest atac? Care a fost prima ta reacție?
MVLl: În ziua atentatelor, eram la Madrid. M-am gândit imediat la prietenii mei din Paris, între aceștia mai mulți jurnaliști. Mai întâi, m-am simțit îngrozit de tragedie. M-am gândit apoi la paradoxul extraordinar că asta s-a întâmplat în orașul care inventase conceptele moderne de libertate, de toleranță, de coexistență în diversitate. M-am gândit la jurnaliștii de la „Charlie Hebdo“, revista aceea de un comic feroce, care se aflau în avangarda libertății de expresie, pentru că munca lor era ireverențioasă și ireverența este una dintre cele mai mari cuceriri ale civilizației, una dintre cele mai mari izbânzi ale democrației, care ne-a costat multe bătălii.
Astfel încât, pe de o parte, avem democrația care permite o libertate de expresie ireverențioasă și, pe de alta, doi fanatici înarmați cu mitraliere care ucid o echipă de jurnaliști numai pentru că în munca lor au folosit această libertate, una dintre cele mai importante ale culturii. Ar fi o mare greșeală să credem că acest atentat a fost ceva excepțional, fără precedente, fiindcă, de fapt, barbaria și violența de care se folosește fanatismul sunt probabil obiceiurile cele mai vechi ale omenirii. Istoria noastră e plină de acest tip de fanatici, convinși că adevărul lor este unicul acceptabil și gata să omoare pe orice îi contrazice. Este un obicei extrem de vechi și istoria este plină cadavre și de sânge, pentru că asta a fost o practică permanentă de la început. O diferență importantă este că, în trecut, era vorba de o dogmă religioasă și în timpurile moderne este în joc o ideologie politică, chiar dacă pe acest tip de terorism se întemeiază ideologia și religia. Tot ce s-a schimbat sunt armele. În trecut, fanaticii aveau o capacitate limitată de a distruge, fiindcă armele lor nu erau atât de eficiente ca ale noastre. Astăzi, mitralierele și explozibilele pot produce masacre precum acelea din atentatele de la gara Atocha din Madrid, la Bataclan în Paris, sau la Turnurile Gemene la New York. Acesta este unul dintre principalele motive care ne îngrijorează foarte tare. Proliferarea armelor, tot mai distrugătoare și mai eficiente în obiectivele lor de a omorî oameni, este atât de mare, încât tipul de distrugere pe care fanaticii îl pot produce este practic nelimitat.
Dar ce trebuie să facem? Bineînțeles, trebuie să ne apărăm. Nu-i nicio îndoială că trebuie să apărăm civilizația împotriva barbariei. Însă e foarte important ca, apărând civilizația, să nu atentăm împotriva legilor democrației, pentru că atunci am contribui inconștient la distrugerea civilizației, așa cum aspiră teroriștii. Și asta se poate întâmpla, de pildă, dacă începem să stabilim limite liberății de expresie, considerând că este unul dintre sacrificiile necesare pe care trebuie să le facem pentru a ne apăra societatea. Așa cum afirma Philippe, sunt oameni care au opinat că „Charlie Hebdo“ nu avea dreptul să-și bată joc de religie, să-l ridiculizeze pe Profet într-o caricatură. Însă dacă ne lăsăm convinși de acest tip de argumente, am ajunge să acceptăm cenzura și asta ar distruge una din cele mai importante cuceriri ale societății noastre.
Cenzura e începutul oricărei dictaturi, al oricărui tip de regim totalitar, fiindcă provoacă dispariția spiritului critic. În societățile democratice, cenzura nu este necesară, deoarece există mecanisme pentru a decide puținele cazuri în care libertatea de expresie încalcă legea: puterea judecătorească există pentru a sancționa aceste abuzuri într-un cadru legal. Democrația înseamnă să trăiești viața politică într-o manieră civică. Cred că una dintre consecințele cele mai periculoase ale terorismului este aceea că ne poate face să distrugem, fără voia noastră, această mare cucerire a civilizației.
Nu trebuie să acceptăm regulile jocului teroristului. Nu trebuie să acceptăm ideea că anumite subiecte sunt în afara libertății de expresie. Cred că asta e ceva realmente important astăzi, când ne confruntăm cu acest terorism excepțional. Este foarte important să rezistăm tentației de a crede că, pentru a apăra libertatea, trebuie să sacrificăm un grad de libertate, mai ales când este vorba de libertatea de expresie. Este o apreciere pe care trebuie s-o avem în minte după experiențe ca aceea pe care Philippe a descris-o cu atâta emoție.
Philippe Lançon: Vă amintesc că „Charlie Hebdo“ este un săptămânal satiric care se trage dintr-o tradiție franceză foarte veche. De la sfârșitul secolului al XVIII-lea, cel puțin, Franța a avut caricaturiști violenți și amuzanți, care își bat joc de toate puterile, de religia catolică și de personalități ale politicii. Secolul al XIX-lea a produs caricaturi ale tuturor tipurilor de personaje care reprezintă puterea. Este vorba de satire realmente agresive, cu un simț al umorului foarte specific, care împletește prostul-gust cu acea ironie pe care o numim în franceză le second degré. Așadar, „Charlie Hebdo“ aparține acestei tradiții. După atentate, am auzit unele persoane și unii scriitori spunând că acele caricaturi din revistă erau proaste: făceau o judecată morală fără să cunoască tradiția satirei franceze. Nu știu dacă unele dintre aceste caricaturi sunt proaste – este o chestiune de gust –, dar știu într-adevăr că gustul individual nu poate fi folosit pentru a se limita libertatea de expresie.
***
RG: Philippe, poți să ne vorbești despre neînțelegerile care s-au ivit în străinătate în legătură cu ceea ce făcea „Charlie Hebdo“? Mă gândesc la unele declarații ale lui Joyce Carol Oates, de la PEN Club, și ale altor intelectuali din Statele Unite, care argumentau că revista atacase frontal sensibilitatea musulmanilor.
PL: Ar fi important să amintim că săptămânalul „Charlie Hebdo“ a fost criticat încă din 2006, când a reprodus caricaturile Profetului din ziarul danez „Jyllands-Posten“. Îmi aduc aminte de o discuție pe care am avut-o atunci cu Charb: el mi-a spus că majoritatea acelor caricaturi i se păreau proaste, dar că e necesar să fie publicate pentru o chestiune de principiu. Erau caricaturiști amenințați cu moartea pentru că-l desenaseră pe Profet și trebuia să-i sprijinim. Ne era foarte clar că nu puteam funcționa ca arbitri ai bunului-gust, ci ca apărători ai libertății de expresie.
După atentat au apărut critici foarte dure, care susțineau că nu aveam niciun drept să ne batem joc de Profet, pentru că asta însemna un atac împotriva bieților musulmani care erau deja, în sine, condamnații lumii. Am fost acuzați de rasism, ceea ce este absurd, fiindcă „Charlie Hebdo“ a fost fondată în 1970 ca o publicație cu desăvârșire antirasistă, împotriva colonialismului și a războiului din Algeria.
Înțeleg că s-a iscat o anumită confuzie în străinătate, deoarece cultivarea caricaturii franceze, cum am mai spus, este foarte specifică și, prin urmare, aproape imposibil de exportat. După masacrul de la „Charlie Hebdo“, ampla difuzare a revistei pe internet a sporit neînțelegerile. Peste noapte, această revistă atât de franceză, care era citită cu fidelitate de o minoritate restrânsă de francezi, a devenit faimoasă în toată lumea și acum ajunge la milioane de cititori din toate țările și, de multe ori, oamenii care nu pot înțelege acest umor, fiindcă nu cunosc tradiția caricaturii franceze, emit o judecată morală despre caricaturile pe care le văd pe un ecran, rupte de contextul lor social și politic și, adesea, falsificate de șarlatani islamiști. Acum, noi, supraviețuitorii de la „Charlie Hebdo“, vedem cum munca noastră este criticată de oameni care nu înțeleg absolut deloc umorul negru, și nici ironia. Trebuie să încetăm să mai „insultăm“. Facem glume, dar sunt mulți care nu râd și care cred că trebuie să încetăm să mai „insultăm“ islamul și pe Profet. Însă dacă „Charlie Hebdo“ nu mai râde de toate astea n-ar mai fi „Charlie Hebdo“.
MVLl: Cred că este practic imposibil să scrii fără să ofensezi pe cineva. Dacă un scriitor este liber când scrie, literatura lui îi va irita pe anumiți cititori. Este ceva inevitabil dacă scriitorul își exprimă liber emoțiile, fanteziile, țelurile. Important este ca cititorii să înțeleagă că, într-o democrație, există situații în care ne simțim iritați și furioși citind anumite lucruri. Prețul pe care-l plătim pentru libertate este acela că ne vedem obligați să citim lucruri inacceptabile și respingătoare pentru viziunea noastră asupra lumii. Dar în asta constă punerea în practică a libertății și a civilizației. Este ceva ce nu exista în trecut. Încetul cu încetul, ne-am educat în vederea acceptării diferenței, o diferență ce poate ajunge să fie dezgustătoare pentru crezurile noastre și pentru viziunea pe care o avem despre etică și despre morală.
Însă într-o democrație, toți avem dreptul de a fi diferiți de restul celorlalți în uzanțele, credințele și obiceiurile noastre. Și tocmai acest mod civilizat de a conviețui, în pofida diferențelor, este ceea ce fanaticii vor să distrugă.
Cred că reacția francezilor după atentatul de la „Charlie Hebdo“ a fost fantastică: o revistă mică, cu un număr restrâns de cititori și care se afla în pragul falimentului, a devenit, peste noapte, o publicație de mare tiraj, cu difuzare internațională.
PL: Într-adevăr. Înainte de atentat, aveam treizeci de mii de cititori, iar acum avem două sute de mii. Prima ediție de după atac a avut un tiraj de patru milioane.
MVLl: A fost o reacție colosală din partea francezilor. Vor să distrugă „Charlie Hebdo“? Ei bine, haideți cu toții să cumpărăm revista, chiar dacă nu ne place. Cu alte cuvinte: să apărăm democrația, dreptul de a fi ireverențios, dreptul de a ne simți incomodați de ceea ce citim. Acesta este adevăratul spirit democratic. Teroriștii care au acționat în noiembrie 2015 voiau să distrugă dreptul oamenilor de a asculta un tip de muzică incompatibil cu fanatismul religios, și dreptul de a se întâlni pe terasele barurilor ca să bea un pahar cu prietenii. Și acolo reacția a fost fantastică: bistrourile s-au umplut și mai mult cu milioane de francezi care se adună pe terasele barurilor și cafenelelor pentru a apăra acest drept de întâlnire. Este exact genul de reacție pe care trebuie s-o avem – să ne reafirmăm drepturile – când se săvârșesc astfel de acte barbare.
Trebuie să ne gândim, de asemenea, la importanța faptului că aceste atacuri au survenit în Paris, în acest oraș care, pentru mulți dintre noi, a fost un mit. Pentru scriitorii din generația mea, Parisul a fost întotdeauna capitala libertății, a creativității, a artei și literaturii, a marilor idei. Parisul a fost, în plus, scena principală a Revoluției Franceze, care a dat naștere unei filozofii politice a democrației și diversității. Atacând Parisul, teroriștii au vrut să distrugă toată această tradiție de libertate, diversitate și toleranță, care a fost una dintre marile cuceriri ale civilizației. Trebuie să apărăm această tradiție democratică, opunându-ne terorismului nu numai printr-o politică eficientă, ci și cultivând toleranța.
RG: Confruntați cu realitatea amenințării teroriste, una dintre marile dezbateri, în special în Franța și în alte țări europene, s-a axat pe necesitatea de a limita anumite libertăți pe o perioadă nedefinită. În Franța, de exemplu, președintele Hollande a activat măsuri de urgență de la atacul la „Charlie Hebdo“ menite să permită guvernului să spioneze orice suspect. Aceste măsuri au generat proteste, fiindcă știrbesc garanțiile individuale. Până unde este de dorit să fie sacrificate temporar libertățile în numele securității?
MVLl: Este o situație foarte complexă, fiindcă suntem în război. Este un război foarte diferit de cele dinainte, dar nu din cauza asta e mai puțin real. O situație de război duce întotdeauna la anumite limitări ale garanțiilor oferite de o democrație, și marea provocare e să se precizeze această limită. Dar trebuie să fim foarte conștienți de riscul pe care îl implică această situație de război, unde teama ne poate determina să sacrificăm o parte dintre aceste garanții. Este o situație foarte periculoasă, deoarece implică distrugerea uneia dintre cele mai importante cuceriri ale civilizației, și asta marchează începutul dictaturii. Toate dictaturile suprimă libertățile individuale în numele păcii, ordinii, securității, stabilității, protecției cetățenilor.
RG: Mi-ar plăcea să vorbim acum despre umor, care a jucat un rol foarte important în această dezbatere. „Charlie Hebdo“ este un săptămânal umoristic și dreptul de a putea râde de orice face parte din ceea ce se dezbate în aceste momente. Și asta face parte din democrație: ideea că nicio persoană sau idee nu se poate feri de râs, de umor, de satiră.
PL: Da, umorul a avut un rol foarte important, chiar după atentate. Aș vrea să povestesc o anecdotă. După atacul la „Charlie“, m-au dus la spital, m-au sedat și am intrat în sala de operații. Când m-am trezit, s-a întâmplat ceva foarte curios: m-am simțit foarte liniștit și mi-am dat seama că, în fața unei asemenea violențe, unicul răspuns posibil este umorul, curiozitatea, prietenia și tandrețea.
La zece zile după prima operație, am primit vizita președintelui François Hollande. L-am întâmplinat în picioare și am vorbit cât se poate de firesc, într-un mod foarte obișnuit, aproape ca și cum ar fi fost vorba de o discuție întâmplătoare. I-am povestit cum fusese atacul: vorbeam foarte liniștit, descriindu-l de parcă ar fi fost o scenă îndepărtată, și încercam să arăt modul eficient și absurd în care acționaseră asasinii. În momentul acela, mai aveam încă maxilarul și buzele distruse și făceam mari eforturi să vorbesc – să vorbesc și să nu-mi curgă saliva. M-am simțit foarte mândru, ca un copil, văzând că reușesc: fiecare cuvânt bine rostit și cumpănit ne dădea tuturor, în camera aceea, o anume demnitate, un anume grad de civilizație. Și, în vreme ce îi povesteam toate astea președintelui, infirmierele glumeau și spuneau că sunt foarte vorbăreț, că în situația mea trebuie să fiu mai potolit.
În clipa aceea, mi-am dat seama că trăiam ceva ce asasinii nu vor putea schimba niciodată: maniera în care noi, francezii, știm să râdem de orice, chiar și de marile tragedii. Multă lume își imaginează că victimele terorismului am căzut într-un infern ca acela pictat de Hieronymus Bosch, dar realitatea a fost foarte diferită: am căzut într-un purgatoriu în care continuau să existe simțul umorului, conversația, delicatețea, frumusețea.
În ziua aceea, eu nu puteam râde, nici măcar zâmbi – din cauza stării în care mă aflam –, dar pentru mine era foarte important să-i fac pe ceilalți să râdă, sau măcar să zâmbească. Simțeam că zâmbetul lor este un reflex al zâmbetului meu, ca și cum l-aș fi împrumutat, și că este totodată și un act de rezistență împotriva acelora care voiau să șteargă zâmbetele de pe toate chipurile noastre.
Stăteam mai departe în picioare, în fața președintelui, vorbind de toate astea – și mă străduiam să fiu atât de civilizat pe cât îmi permiteau buzele –, în prezența doctoriței, care era chirurgul meu.
„Nu suntem aici ca să plângem sau să ne lamentăm“, i-am spus președintelui, cu cea mai mare ușurință de care eram în stare. El a schițat un ușor surâs, ca și cum asta ar fi de la sine înțeles, și mi-a răspuns: „Da. Toate astea trebuie să fie trăite cu demnitate.“ Doctorița mea stătea în picioare și-l privea cu un zâmbet ironic.
Președintele a petrecut patruzeci de minute în camera mea, vorbind cu mine și cu doctorița, o femeie tânără, frumoasă, deșteaptă-foc, și, pe lângă faptul că e o specialistă excelentă, are din plin și simțul umorului. Hollande a fost cucerit de ea – mi-am dat seama după cum o privea – și eu aș fi vrut să zâmbesc, gândindu-mă că până și după un atentat, într-o cameră de spital, seducția mai este posibilă, și că președintele continuă să fie un seducător.
L-am privit din nou: avea un costum simplu și elegant, și în persoana sa era ceva care nu semăna cu imaginea lui televizată. După câteva luni, m-am întâlnit cu el la un eveniment public. M-a recunoscut imediat și s-a apropiat. M-a întrebat dacă mă simt mai bine și apoi m-a întrebat, cu un zâmbet pe buze: „Și ce mai face doctorița dumneavoastră? O mai vedeți încă ?“ „Sigur – i-am răspuns –, și trebuie s-o mai văd multă vreme.“ M-a privit și mi-a zis: „Ce noroc aveți!“
Când am povestit anecdota asta, unii dintre prietenii mei s-au arătat indignați de presupusa frivolitate a președintelui, că de ce nu se gândea la altceva. Nu sunt de acord cu ei. Pe mine m-a amuzat foarte mult că m-a întrebat de doctorița mea. Așa e viața: veselă și plină de surprize. Mi-am zis că prietenii aceia nu gândesc ca noi, romancierii. Mie mi se părea logic ca, văzându-mă, președintele să-și aducă aminte de cele două lucruri care l-au impresionat cel mai tare în camera aceea de spital: corpul meu și corpul doctoriței. Rănitul, știința și frumusețea: totul laolaltă și luptând pentru ca persoana care eram eu în momentul acela să înceteze să mai fie o victimă, să fie reclădită și refăcută. Asta e tot.
Am avut o relație foarte importantă cu doctorița mea. Adesea vorbeam de literatură și de muzică. I-am făcut cadou romanele lui Raymond Chandler, pentru că scriitorul acesta are mult stil și mult umor și, de asemenea, fiindcă mi-ar fi plăcut să trăiesc în acele luni ca Philip Marlowe, poate însă fără atâta whisky. Acum – la zece luni după atentate – sunt mai departe în contact cu ea, nu numai pentru că și-a petrecut paisprezece ore neîntrerupte operându-mi fața și apoi a făcut-o iar, de mai multe ori, ci și pentru că, datorită ei, a fost posibil să vin aici la Princeton să conversez cu Mario Vargas Llosa. Până azi, am avut treisprezece operații și încă n-am terminat. Mai e nevoie de alte intervenții, pentru a mi se reconstrui fața și gura, intervenții care sunt acte de chirugie și de civilizație. Și când îmi voi recupera zâmbetul, voi avea puterea să fac ca asasinii să dispară pentru totdeauna, ca și cum ne-am afla într-un comics.
Student: Aș dori să vă întreb în ce mod răspunsurile la violență pot genera, în unele cazuri, forme de violență simbolică. Mă gândesc, de exemplu, la modul în care, după 11 septembrie, agențiile de informații ale Statelor Unite au ascultat convorbirile cetățenilor.
PL: Este o chestiune foarte delicată în Franța, în acest moment, pentru că vrem să găsim un mod de a apăra libertatea. Securitatea a devenit o temă primordială, fiindcă nu putem nici măcar să ne gândim la libertate dacă nu trăim într-un loc sigur, protejați de violență. Iar ceea ce vor teroriștii este să încetăm să mai gândim. De aceea, primul răspuns al președintelui francez – ca și cel al președintelui american după 11 septembrie – a fost întărirea securității. În cele patru luni și jumătate petrecute în spital, m-am aflat sub protecția poliției douăzeci și patru de ore pe zi. Vorbeam mult cu acești polițiști și unii dintre ei îmi spuneau că, în mod sigur, vor urma alte atacuri și că nu puteau face nimic pentru a le evita, deoarece trăim într-un spațiu de libertate unde poliția nu-i poate aresta pe suspecți dacă nu au comis o crimă. Cu alte cuvinte: legile noastre permit arestarea teroriștilor numai când e deja prea târziu. Dar atunci: ce putem face? E o chestiune foarte, foarte complicată. Este problema terorismului. Ce e de făcut când libertatea noastră, modul nostru de viață, telefoanele noastre celulare sunt elementele care îi permit teroristului să acționeze împotriva noastră și să atenteze împotriva societății noastre? Suntem dispuși să punem limite unora dintre libertățile noastre? Dar ce libertăți suntem dispuși să sacrificăm și cine își ia asupra sa sarcina de a decide și a controla această situație? Suntem dispuși să luptăm? Dar unde, împotriva cui și cu ce mijloace? Bineînțeles că n-aș dori ca libertatea noastră să fie îngrădită din cauza celor întâmplate, pentru că asta e exact ceea ce vrea teroristul. Nu vreau să ne sacrificăm libertățile de frică. Teroriștii folosesc metode sângeroase pentru a ne aminti că trăim într-o lume imperfectă și că democrația implică alegerea răului cel mai mic. Ei vor o lume foarte deosebită, care pentru ei e o lume perfectă. Dar această lume are un nume, și se numește infernul.