Auzim tot mai des de la o vreme opinii care îl compară pe Putin cu Hitler. Ceea ce înseamnă că ideile și manifestările liderului de la Kremlin țin de nazism. Opiniile cu pricina se bucură de audiență în cercurile social-democrate europene, care n-au, ele, nicio simpatie față de Putin, nu însă și în partidele de stânga radicale sau comuniste. E limpede din ce cauză: Mélanchon și tovarășii săi din NUPES n-au cum să împărtășească acest punct de vedere, pentru că ei continuă să creadă în idealurile comunismului și văd în Putin, ceea ce și este, un model de comunist pursânge. Trebuie să recunoaștem că dreptatea este, măcar de data aceasta, de partea celor din urmă. Putinismul are în comun cu nazismul și, la rigoare, cu fascismul, mult mai puține lucruri decât are cu stalinismul. O paranteză: îmi amintesc de un simpozion organizat, cu ani în urmă, la Paris de Partidul Socialist (PS), la care au participat, între alții, Adam Michnick și Ion Iliescu, și la care am fost și eu invitat. Cu acea ocazie, am auzit prima oară distincția dintre socialism și socialismul de stat. Mi-am dat seama că termenul din urmă îl înlocuia pe acela de comunism, termen compromis de regimurile aflate la putere în a doua parte a secolului XX într-o bună parte a lumii, și de care socialiștii francezi se delimitează cu nesfârșită blândețe lexicală. Cât privește socialismul „adevărat“, pe care francezii întârzie de ani buni, spre deosebire de germani, să-l numească social-democrație (întârziere care spune multe), acesta ar fi pe cale, conform părerii lor, să învingă capitalismul la începutul secolului XXI. Să auzi și să nu crezi! Închid paranteza. Alianța, la recentele alegeri parlamentare, a socialiștilor și a comuniștilor sub steagul radicalilor lui Mélanchon reflectă faptul că nu există o diferență ideologică majoră între partidele de stânga din Franța, infirmând astfel declarațiile organizatorilor simpozionului.
În fond, ce arată declarațiile lui Putin însuși, numeroase și trase parcă la șapirograf, cum se spunea odinioară, cu ocazia adunărilor activului de partid și de stat, altă expresie pe care o credeam uitată? Sau cu ocazia festivităților populare de tipul celei din 22 februarie, în prezența a două sute de mii de cetățeni înghețați, la propriu și la figurat, pe stadionul Lujniki de la Moscova, împrejurare în care ditamai lupul îmbrăcat în blană de oaie a vorbit 4 (patru!) minute? Toate acestea arată o scenografie propagandistică cunoscută tuturor celor care au apucat stalinismul, castrismul și Epoca de Aur (cu excepția câtorva nostalgici deveniți vedete de televiziune, cărora li se pare că e vorba de manifestări legitime, în apărarea unor valori specifice poporului rus și pe care s-ar cădea să le respectăm în numele diversității!), cunoscută chiar și celor mai tineri, care o pot admira astăzi la televizor în Coreea de Nord sau în China. Valori specifice, dar nu ale poporului rus, ci ale comunismului rus, chinez, român etc. Sigur, și Hitler le iubea din cale-afară. Uriașa tribună de la Nürenberg, construită de Speer pentru Congresul Partidului Nazist, rămâne bine fixată în memoria noastră, tot așa cum rămân marșurile și adunările festive care ne dau fiori și astăzi când ni le prezintă vreun film documentar.
Între unele și altele, dincolo de caracterul comun, mai degrabă exterior, există o deosebire importantă. În cultura politică, este o idee curentă aceea că nazismul n-a reprezentat, în fond, o ideologie, în sens propriu, spre deosebire de comunism, care se sprijină pe o ideologie consistentă, teoretizată de Marx și actualizată de Lenin. Ce înseamnă asta? Simplu vorbind, înseamnă că nazismul (și, înaintea lui, fascismul) n-au separat niciodată teoria de practică, spunând ce făceau și făcând ce spuneau. Formularea din urmă îi aparține lui Andrei Pleșu. Ideologia, așa cum a definit-o chiar Marx în Ideologia germană, din 1848 este, asemenea negativului plăcii fotografice, un mod de a prezenta realitatea pe dos, în funcție de un corpus de concepte. Răsturnare, susținea Marx, prin care conducătorii statelor capitaliste își oprimă și își manipulează supușii. Ideologia ar fi, în concepția marxistă, o formă de a conforma realitatea la anumite idei și nu invers, cum ar fi normal. O formă nocivă de a îndruma societatea într-o direcție folositoare celor care dețin puterea. Prima născută a ideologiei este propaganda. Marx acuza statul capitalist că recurge la propagandă tocmai în scopul menținerii puterii. Istoria va dovedi, o jumătate de secol mai târziu, că niciodată exploatarea majorității de către un grup minoritar de indivizi n-a fost mai eficientă decât în regimurile comuniste, toate, regimuri autoritare. Este „meritul“ lui Lenin de a fi înțeles necesitatea, pentru noii guvernanți ai Rusiei de după 1917, de a se folosi de propagandă, în fond, de ideologie, spre a înfățișa lucrurile pe dos decât erau în realitate. În politică, în istoriografie, în filosofie, în biologie, în artă, în literatură, în definitiv, în toate domeniile și chiar, deși mai rar, în știință (de exemplu, Stalin a interzis genetica și cibernetica, pe motivul că ar fi științe burgheze, consecințele, în dezvoltarea URSS, fiind catastrofale), nu conta adevărul faptelor sau al ideilor, ci ideea oficială, pe care regimul o impunea cu autoritate. Și nazismul se încredea în idei false și nocive. Doar că o făcea pe față: evreii trebuie exterminați pentru că reprezintă o primejdie pentru umanitate în întregul ei, de unde antisemitismul doctrinar și oroarea lagărelor, slavii sunt un popor slab, iată rasismul, așa că trebuie învinși de armata Reichului și așa mai departe. În bagajul ideologic comunist, din contra, au existat dintotdeauna exclusiv idei bune, pozitive, acceptabile unanim: pace, progres, libertate, egalitate, dreptate, clasa muncitoare, ca real conducător, nu clica asupritorilor, masele, nu indivizii. Astfel de idei, cărora este greu să li te opui, erau promovate în pofida evidenței.
Ce face Putin sub ochii noștri? Exact ce au făcut vreme de aproape un secol și mai încearcă să facă și astăzi, pe unde mai pot, comuniștii. În limbajul oficial al Kremlinului, agresiunea contra Ucrainei n-a fost niciodată un război și, în timpul din urmă, nici măcar o operațiune militară specială, ci un mare război de apărarea patriei, denumire călită de Stalin în focul Războiului Mondial și care figurează și astăzi în cărțile de istorie a Rusiei. Ideologia nu spune niciodată lucrurilor pe nume. Invazia Ucrainei n-ar fi menită anexării de teritorii străine, ci reîntregirii teritoriului național. Tot Stalin a inventat formula prin care Rusia a devenit URSS, îmbogățindu-se cu milioane de kilometri pătrați care aparțineau altor țări. Ivan Groznîi nu făcea, el, caz de același argument când lărgea granițele Rusiei Țariste? Putin declară, spre gloria (tot mai palidă) a Rusiei eterne, că ea n-a ocupat niciodată în istorie teritoriul altor țări. (Între altele, este și părerea lui Soljenițîn după căderea comunismului!) Bombarda mente asupra civililor? Nici gând, era vorba de ținte militare. Buchea, Mariupol, rase de pe suprafața pământului? Ucrainenii și-au ucis singuri cetățenii și au lăsat leșurile să zacă pe străzi ca să impresioneze Occidentul. De la Mariupol cetățenii ar fi fost evacuați, rămăsese doar un grup de naziști, ca atâția, și în conducerea de la Kiev. Ani buni după dispariția celui de al treilea Reich, comuniștii au continuat a vedea peste tot naziști. François Furet, unul din cei dintâi care au pus comunismul și fascismul pe același plan, ca dubla față a Răului universal, spunea că antifascismul comuniștilor, adevărată marotă ideologică, nu este altceva decât o încercare de a masca rea litatea sovietică. Nu visează Putin din prima zi a invaziei „denazificarea“ Ucrainei? (Scriitorii români au folosit marota ca să descrie comunismul ca pe un nazism. O poetă și-a mascat disperarea, în primul ei volum de poezii, prin repetarea unui apel la memoria Annei Frank. Iar un romancier a pus tratamentul inuman suferit de el însuși în închisorile comuniste pe seama unui personaj care a avut de-a face cu Siguranța antonesciană).
În definitiv, la aceste manifestări moștenite de la comunismul sovietic, Putin adaugă un singur lucru: ortodoxia. Nu mă refer doar la raporturile lui cordiale cu Kiril, vechi tovarăș în GRU, ci la apelul repetat la biserica ortodoxă rusă, menit să ridice moralul pravoslavnicilor ruși din stirpea naționalistă a lui Soljenițîn. Tot propagandă: religia a devenit ultimul mijloc de „convingere“ a mamelor care și-au pierdut copiii pe front, a soțiilor care și-au pierdut soții, a bătrânilor rămași singuri pe lume și a altora aflați în aceeași situație, cărora un nou Mare Război de Apărarea patriei le cere, prin gura spurcată a lui Putin, sacrificiul suprem. Ce alt mesaj consolator ar fi putut să le adreseze dictatorul decât acesta care, în definitiv, îl scoate pe el însuși din cauză și trece răspunderea infinitelor nenorociri nu numai pe umerii Occidentului, ci și pe aceia ai lui Dumnezeu, chiar dacă nici Dumnezeu, în marea lui înțelepciune și bunătate, nu poate opri războiul, dar poate, e bine și atât, să consoleze mulțimea de credincioși ortodocși ai Mamei Rusia ale căror rude de sânge au pierit pentru dreapta cauză a lui Putin.
Crede cineva că înălțarea, sub domnia lui Putin, în toate colțurile Rusiei, a unor noi statui ale lui Stalin, alături de cele din vremea URSS, nedemolate, este o simplă întâmplare? Putin se simte atât de confortabil în pielea lui Stalin, încât e convins în sinea lui că pe soclul statuilor se află el însuși.