Lacrimă rănită
Am pus câteva pâini de-o parte,
Înfometații vor sosi curând,
Li se zărește chipul de departe,
Și din târziul tras pe sub pământ.
De le-o fi sete, am găleata plină,
Le-am pregătit cămășile de in,
S-arate ca un lujer de lumină;
Stați pe aproape, uite-i, iată, vin!
Sunt toți plecații la război,
la coasă
Și sunt frumoși, ca-n ziua nunții
lor,
Vin dinspre veacuri cu feștila arsă,
Vin chiar din noi, cu pas răvășitor.
Au obosit de-atâta îndurare,
De-atâta somn în patul de țărână.
La poartă am aprins o lumânare,
Din lacrimă le-am întocmit
fântână.
Nu vă uitați deloc în altă parte,
Înfometații vor sosi curând,
Li se zărește chipul de departe,
Dinspre târziul spulberat de vânt…
Lângă telefon
Nu vrei să mai știi nimic
despre mine,
Aștept lângă telefon, să mă suni.
Îmblânzesc frigul, am lemne
puține,
Clipele mi se par săptămâni.
Nici poștașul nu-mi mai aduce
scrisori,
Cele trimise din veacul trecut.
Aici, nu mai sunt demult
sărbători,
Păsările au înghețat în arbori
de lut.
Am bătut singurătatea în cuie,
Pe albii pereți, să nu mai
foșnească.
Pe pervaz a îmbătrânit o gutuie,
Pâinea refuză să se dospească.
Nu vrei să mai știi nimic
despre mine,
Aștept lângă telefon, să mă suni.
Degeaba poștașul are tolbele
pline,
Clipele au devenit săptămâni…
Ea nu știa
Ea nu știa că e cea mai frumoasă,
Înnopta în fața oglinzii,
se pieptăna.
Trupul ei tânăr mirosea a mireasă,
A crâng înfrunzit strecurat
prin perdea.
Ea nu știa că e cea mai frumoasă.
Nu ai îndrăznit vreodată să-i spui.
Îți era teamă să nu se destrame,
Odată cu flacăra lămpii din cui.
Ea nu știa că e cea mai frumoasă,
Singurătatea murmura
pe umerii ei,
Îi dezmierda coapsele,
îi adia sânii,
Te îndemna, cu palmele line,
să-i bei.
Ea nu știa că e cea mai frumoasă.
Avea chip îngeresc,
mers plutitor,
Înnopta în fața oglinzii,
se răsfăța,
Număra clipele geruite de dor…
Nici somnul
Somnul nu mai poate
să adoarmă,
Ochii tăi mă caută, flămânzi.
Eu sunt plecatul, care va să vină,
Pe sub coroana arborilor blânzi.
Te străduiești să mă visezi întreg,
Vorbești mereu cu chipul
din oglindă,
Târziul desenează flori de măr,
În albul lor ai vrea să te
cuprindă.
Îți dai de-o parte vălul și aștepți,
Îți mângâi sânii, suverani și goi.
Căldura nopții clatină pereții,
Topește lunga iarnă dintre noi…
Indiferența ei
Trece o mireasă pe lângă
inima mea.
Are tălpile triste, calcă ușor.
Lumea nu știe de unde vine,
Sau dacă se duce într-un
alt viitor.
Trece mereu, nu mă bagă
în seamă,
Am uitat cu ce glas să o strig.
Împrejurul ei e un rai
de lumină,
Împrejurul meu – maluri de frig.
Nu mai am pași să plec după ea,
Nici măcar două aripi, să zbor.
Indiferența ei îmi întoarce
spatele,
Șterge ultima urmă de pe
covor…
Ca două păsări
Stai lângă mine, cu perdeaua
trasă!
Până în zori, plutind,
ne-om răzvrăti,
Ca două păsări revenite-acasă
Din depărtări și lungi călători.
Nu trebuie să mai rostești
nimic,
Îmi sunt de-ajuns tăcerea
asta lină
Și ceasul, care s-a făcut mai mic,
Să nu audă lampa când suspină.
Nu mă grăbi! Dă-mi vraja
gurii tale
Și brațele, să mă înec în ele.
Ca să mă vindec, nu știu altă cale,
Ca să te am, te-am decupat
din stele…