I. Avem nevoie de o bibliografie obligatorie
Cuvântul „obligatoriu“ este pentru majoritatea părinților și a elevilor sinonim cu „comunist“. Școala în care este propusă o uniformă obligatorie este o școală comunistă, cu un director comunist și cu profesori comuniști. O ținută vestimentară decentă și distinctivă, care să poarte însemnele de referință ale unei școli cu tradiție sau care vrea să-și facă o tradiție, un nume, înseamnă, pentru aceste majorități, încorsetare ideologică, lipsă de libertate, incapacitate de evoluție, regres, sărăcie, tot ce este mai rău. În aceste condiții, mă întreb ce fel de părinți sunt Prințul William și Prințesa Catherine dacă și-au înscris copiii – Prințul George, Prințul Louis și Prințesa Charlotte – la Școala Lambrook, o școală privată în care numărul disciplinelor obligatorii depășește așa-numitul trunchi comun (TC) de la noi și în care uniforma este, ca în toate școlile importante din Anglia, obligatorie… Pentru a vedea că ținuta impusă de Școala Lambrook este mai mult decât un cod vestimentar personalizat, că este o uniformă în adevăratul sens al cuvântului, e suficient să accesăm pagina de internet a școlii. Tot de aici vom afla că pe parcursul anilor de școală elevii învață: limba engleză, matematică, limba franceză, științe (fizică, chimie, biologie), istorie, studii religioase, geografie, TIC, artă și meșteșuguri, design și tehnologie, teatru, muzică, sport, înot și jocuri. Din anul V, toți copiii studiază limba latină și dreptul, iar limba greacă este o materie opțională, în anii VII și VIII, pentru potențialii savanți (POTS).
Lambrook School formează elevi de la 4 la 13 ani: Creșă – anul I (elevi de 4 ani), Pre Prep (ante pregătitoare) – anul II (elevi de 5 ani), Prep (școala pregătitoare/etapa în care elevii se pregătesc pentru a merge la colegiu), care se împarte în: școala inferioară (Lower School) – anii III și IV (elevi de 6 și 7 ani), gimnaziul (Middle School) – anii V și VI (elevi de 8-10 ani), școala superioară (Upper School) – anii VII și VIII (elevi de 11-13 ani). Așadar, elevii care studiază obligatoriu noțiunile de drept și limba latină și, opțional, limba greacă sunt elevii care au 8-13 ani!
Alte informații pe care le-aș reține din descrierea de pe site-ul școlii, deși subiectul articolului meu nu este Școala Lambrook, sunt următoarele. În fiecare luni, toți elevii au o „După-amiază de îmbogățire“, pentru ca aceștia să-și completeze studiile academice în domenii precum: agricultură, apicultură, șah, ciclism montan, scrimă, judo, realizarea de filme, scufundări, squash, scriere de cântece, gastronomie, balet, jazz, golf, polo, realizare de podcast, croitorie, schi, înot, tenis, tehnici de salvare/supraviețuire, dezbatere și vorbire în public. Elevii sunt încurajați să aleagă ce îi interesează și să încerce o nouă activitate la fiecare jumătate de semestru. În plus, o prioritate a școlii o reprezintă formarea valorilor morale prin grija pastorală. Complexul școlar beneficiază de o capelă construită în anul 1904, în care se desfășoară multe dintre evenimentele școlare. Activitățile Școlii de sâmbătă încep la capelă (slujbă, discursuri, muzică religioasă) și se continuă cu meciuri sportive pentru elevii din anii V-VIII.
Așadar, mai multe discipline obligatorii, care îi obligă pe elevi la mai multe ore de studiu, și o uniformă obligatorie definesc strategia Lambrook. Și iată că aceste obligații nu fac din școala cu pricina o instituție de evitat. Din contră.
Dar nu despre nevoia de a se impune și în școlile noastre purtarea unor uniforme vreau să scriu acum, ci despre nevoia de a exista o bibliografie obligatorie și o bibliografie orientativă/fa–cultativă pentru elevii din învățământul preuniversitar de stat din România.
Așa cum știm, programele și manualele s-au schimbat de mai multe ori în ultimii ani. La limba și literatura română, programa pentru gimnaziu a fost schimbată ultima dată în anul 2017. Ulterior, au fost schimbate și subiectele pentru examenul numit evaluare națională. Programele pentru liceu ar fi trebuit să fie modificate în funcție (și) de noile programe pentru gimnaziu, dar modificările nu s-au mai făcut. Fiecare profesor predă ce și cum consideră, raportându-se la structura subiectelor de bacalaureat și la programa pentru bacalaureat.
Având în vedere programa pentru bacalaureat, profesorii pot stabili o listă bibliografică. Nu la fel poate fi și la gimnaziu, odată ce în programa pentru evaluarea națională nu există niciun autor și nici măcar denumirile unor specii literare studiate odinioară, care ar fi putut impune, în mod implicit, autorii de referință ai speciilor respective.
La acestea se adaugă explozia de titluri și de nume de autori contemporani străini, cărțile trimise gratuit de edituri în școli pentru reclamă, fragmentele de texte din noile manuale, semnate de autori străini, mai mult sau mai puțin cunoscuți. Așa se ajunge în situația ca elevii să scrie la examenele naționale despre cărți mai puțin sau deloc valoroase.
Până la recentele schimbări de programe, de manuale și de subiecte exista o listă bibliografică, pe clase, pentru fiecare nivel de învățământ. O listă care, din punctul meu de vedere, cu unele completări, ar putea fi valabilă și în prezent. Problema este că lista bibliografică va produce efecte doar dacă are un caracter general și obligatoriu. Profesorii nu îi pot evalua pe elevi decât din conținuturile obligatorii! (Lecția Profesorii nu au voie să le predea elevilor ce nu este în programă mi-a fost mie predată, în primul an de învățământ, când un părinte revoltat, profesor cu aceeași vechime în învățământ, m-a atenționat că în programa de clasa a VI-a nu există sufixele colective. Degeaba i-am arătat că existau, câteva rânduri mai jos, substantivele colective.)
Cred însă că până să fie concepută o astfel de bibliografie se vor schimba din nou planurile-cadru, programele, manualele, subiectele…
II. Trebuie să înțelegem că falsa nondiscriminare discrimnează cel mai mult
Oamenii curajoși care vor stabili prin text de lege purtarea obligatorie a uniformelor vor avea poate curajul de a pune în aplicare așa cum e mai bine legislația școlară care îi privește pe copiii cu cerințe educaționale speciale.
Din punctul meu de vedere, din categoria copii cu cerințe educaționale speciale fac parte copiii care au nevoie de mult mai multă atenție și de mult mai multă muncă din partea profesorului pentru a face față cerințelor școlii, dar și copiii cu un potențial deosebit, care, la rândul lor, au nevoie de mai multă atenție și de mai mult efort din partea profesorului pentru a face performanță. Am fost contrazisă de mai multe ori, considerându-se că nu există motiv(e) ca elevii supradotați să fie considerați copii cu cerințe educaționale speciale. Dincolo de adevărul din spatele acestor contradicții, care poate fi stabilit, mai mult sau mai puțin, de literatura de specialitate, rămâne realitatea din sala de clasă.
Înainte de a mă referi la realitatea din școală trebuie să precizez ce înseamnă noțiunea de elevi cu CES în Legea educației naționale. Nu există niciunde o definiție concretă, dar fondul mai multor articole ne face să înțelegem că acești elevi au diferite deficiențe, iar stabilirea gradului de deficiență se realizează de către comisiile din CJRAE/CMBRAE, în colaborare cu alte comisii (art. 50). În fiecare dintre ultimele șapte-opt promoții de elevi am întâlnit copii cu cerințe educaționale speciale. Numărul elevilor cu CES a crescut de la an la an. În vara anului 2022, ministrul învățământului declara că „avem peste o sută de mii de elevi cu cerințe educaționale speciale“, iar 77.000 dintre aceștia erau integrați în învățământul de masă.
Indiferent de gradul deficiențelor, părinții sau tutorii sunt cei care aleg forma de învățământ – de masă sau special. După cum știm, școlile din România primesc finanțare per elev, iar pentru copiii cu CES sunt alocați mai mulți bani. În plus, clasele din învățământul de masă în care învață elevii cu CES beneficiază de o reducere a numărului de elevi (mai puțin cu doi elevi pentru fiecare elev cu CES). De asemenea, în multe școli, dar nu în toate, se găsesc profesori de sprijin, profesori itineranți care să vină în ajutorul acestor elevi. Legislația în vigoare le permite părinților/tu torilor copiilor cu CES să frecventeze orele împreună (în calitate de facilitator). Elevii cu CES sunt admiși la liceu pe locuri special alocate. Pentru aceștia sunt concepute planuri de servicii individualizate, planuri de intervenție personalizată, planuri educaționale individualizate. Planificările, testele, fișele, toate resursele utilizate trebuie să fie și sunt adaptate, personalizate (nu înțeleg însă logica de a beneficia de subiecte adaptate în toți anii de școală, dar nu și la examenele naționale). Există toată bună-voința din partea învățătorilor, din partea profesorilor. Dar nu există însă și timpul necesar. Cât timp poate aloca un profesor unui elev cu CES sau mai multor elevi dintr-o oră de 50/45/40 de minute? Cât de mult pot face profesorii pentru acești elevi? Pot ei să facă tot ce s-ar cuveni și tot ce ar merita acești elevi? Răspunsul, frustrant, dar adevărat, este că nu pot. În Legea 1/2011 există și prevederea că „în învățământul de masă se pot organiza grupe/clase speciale cu elevi cu dizabilități, cu avizul inspectoratului școlar județean, respectiv al Inspectoratului Școlar al Municipiului București, în conformitate cu normele metodologice aprobate prin ordin al ministrului educației naționale și cercetării științifice“ (art. 49). De la specialiști în domeniu am aflat că în unele județe s-a procedat în acest fel. Elevii cu CES pot învăța mai mult și mai bine, profesorii le predau numai lor (grupa poate fi de șapte elevi), elevii pot, totodată, relaționa, socializa în pauze și în activități comune cu toți ceilalți.
Nu știu care ar fi cele mai bune variante, care ar fi soluțiile… Mi-a fost greu să scriu despre acest subiect. Nu am vrut însă să renunț la el, pentru că acești copii merită mai mult decât un loc într-o clasă obișnuită și pentru că profesorii lor merită mai mult (și nu mă refer la sporurile stipulate în proiectul de lege, ci la progresul acestor elevi).