Om cu minte sau cuminte?
Aceste dovezi târzii de creativitate eminesciană au încruntat multe frunţi hotărâte să-l declare pe poet ieşit cu totul din minţi. Iată, de pildă, acest bilet trimis lui Iacob Negruzzi odată cu poezia: „Iubite amice, îţi trimit deodată cu aceasta mai multe versuri cărora, de ţi se par acceptabile, le vei face loc în «Convorbiri». Îndealtminterelea mă aflu bine şi sănătos în mijlocul acestor munţi şi-ţi doresc asemenea. Multe salutări d-lor Maiorescu, Teodor Rosetti, Mândrea, Nica şi sărutări de mână d-nelor. Cu tot respectul, al d-tale credincios amic M. Eminescu“. Citindu-l şi citându-l, G. Ibrăileanu exclamă: „«îţi doresc asemenea»! Bietul d. Negruzzi! Eminescu, deşi într-un moment de luciditate, era în papuci şi halat într-o casă de nebuni… Scrisoarea aceasta nu e de om cu minte….“
În fond, şi G. Ibrăileanu în 1928, ca şi noi astăzi, face o citire simbolică, interpretează dublul sens al expresiei „îţi doresc asemenea“ voind să înţeleagă că Eminescu îi doreşte lui Negruzzi (şi celorlalţi)… să fie bolnav (bolnavi), tot la ospiciu. Criticul nu se bazează, însă, decât pe flerul său. În context, când îi spune, de pildă, „al dumitale credincios amic“, când se ştiu relaţiile cu adevărat prieteneşti dintre cei doi, scrisoarea aceasta nu poate avea intenţionalitatea dublă a textelor de care ne ocupăm. Că poezia este o dovadă, ca şi La steaua (de care, însă, nu s-a sinchisit câtuşi de puţin directorul I. Caragiani, cerând destituirea lui Eminescu) – este adevărat. Dar că ar dovedi altceva decât evident se vede… Or, se vede că poetul compară femeile „de sus“ – cu femeia iubită, aceea care înseninează viaţa sufletului meu. Iar acest lucru se vede limpede că-l face pe fondul „pârii de presă“ a lui C. Mille, acela care tipăreşte şi răspândeşte vina lui Eminescu de a fi agăţat femei din înalta societate pe străzile Iaşilor.
Mai important este altceva: poetul scrie „mai multe versuri“ – și nimeni nu se întreabă ce înțelege el prin versuri: mai multe poezii, cumva? În 1899, la 10 ani de la moartea lui Eminescu, Jacob Negruzzi va publica 10 poezii populare culese de poet în sejurul de la Târgu Neamț. De ce nu le publicase la timpul lor, odată cu poezia De ce nu-mi vii? Ce-ar fi zis G. Ibrăileanu dacă făcea legătura? Dar G. Călinescu și atâția alți biografi care consideră că după 28 iunie 1883 Eminescu n-a mai fost capabil de creație? Ce-ar fi zis, în compensație, cititorii „Convorbirilor literare“ din 1887 dacă ar fi văzut 10 texte de literatură populară culese de Mihai Eminescu? Poetul a vrut să convingă prin cantitate – dar i s-a ales doar una, cea în care-și mărturisea indirect vina…
Iar pentru că Mille ne-a întors la locul faptei sale, să reluăm relatarea din 15 ianuarie 1887: „Cine cunoaşte ce fel de ospiciu pentru bolnavi mintali sunt mănăstirile poate apreţui în ce iad a fost aruncat cel mai gingaş dintre poeţii noştri. Tot ce a rămas din Eminescu e animalul care-şi îndeplineşte funcţiile, maşinăria omenească pe care nu o mai însufleţeşte suflul cugetării. Şi mişei şi nepăsători suntem, drept răsplată a vieţii sale necăjite şi jalnice, drept recompensă a volumului, mic, fireşte, dar care preţuieşte mai mult decât o bibliotecă întreagă. Noi nici nu ne-am interesat ca să facem cel puţin din rămăşiţele răsfrângerii acestei vieţi o liniştită curgere de zile, în care dacă nu mintea, cel puţin trupul să trăiască omeneşte, ca o îndulcire umană să îndul cească tristul apus al acestei triste vieţi…
Neam şi corcitură bizantină ce suntem!
Când din nou Eminescu fu luat de vârtejul nebuniei, ziarele de-abia anunţară faptul, fiindu-le chiar ruşine să spună că Eminescu e nebun. Nebunia, pentru unele ziare, se traduce prin parafraza «o crudă boală». şi, ca ultim ecou, Monitorul oficial publică numirea d-lui X în locul d-lui Eminescu, în postul de subbibliotecar la Universitatea din Iaşi. Un post în care Eminescu murea de foame cu 150 de lei pe lună.
Şi după aceea nimic, nimic; alte lucruri interesa opinia publică. Iar de atunci, înmormântat de viu între zidurile monastirii Neamţului, nimeni nu a mai auzit de Eminescu. Peste câtva timp, târziu poate, vom auzi că Eminescu a murit de atâtea luni de zile, uitat de toată lumea, aruncat la groapa obştească – şi nici o floare, nici o lacrimă de prieten sau de drăguţă, nu va încălzi ţărâna rece a mormântului în care zace gloria neamului nostru! Editorii vor face avere cu volumul lui, iar biografii vor alcătui prefeţe legendare în care vor spune întocmai cum el însuşi bine a prezis-o: Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire…“ (urmează un lung pasaj din Scrisoarea I, în care strălucesc versurile „Dar afară de aceasta vor câta vieţii tale/Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale“ – exact ce face acela care citează). Urmează câteva consideraţii sumare despre poezia lui Eminescu, iarăşi încoronate cu refrenul vieţii sociale: „Pentru un cerc restrâns de oameni, Eminescu deveni, cu drept cuvânt, poetul cel mai talentat al României contemporane. Şi astfel şi-a trăit poetul traiul, mai bine de zece ani din viată, anii bărbăţiei literare, aproape necunoscut de nimeni, nepublicat decât în cele 5-600 de exemplare ale «Convorbirilor literare», negat de aproape toată lumea cu pretenţii literare şi neştiut de vulgul cel necuvântător şi necugetător.“
„Întind talgerul…“
Textul alunecă, uşor-uşor, spre necrolog. Este amintită, desigur, şi activitatea ziaristului: „Eminescu judeca cu simţirea, nu cu mintea, şi de aceea nu punea în polemica sa decât pasiunea care-l insufla. În ura-i pasionată a oamenilor care ne guvernează şi care-i insuflase tot dezgustul, mai ales că puneau deasupra faptelor lor firma liberalismului, Eminescu trecu în partea opusă, deveni reacţionar. Neputându-şi pune idealul înainte, el a trebuit să şi-l pună în urmă, declarând de nebunii şi invenţiuni dema gogice îndeobşte toate sforţările cinstite de a merge înainte.“
Nu insistăm: acesta va fi punctul de vedere susţinut constant, până în anii 1910-1911, de către „Adevărul“, ziarul (înteprinderea, de fapt) condus şi impus de C. Mille – omul care toată viaţa, după înfrângerea pe care o va suferi în curând, pare a se fi încrâncenat să demonstreze că a avut dreptate cu ce a afirmat la anul de graţie 1887, acesta în care ne aflăm. El este categoric, iată, în privinţa modelului lansat şi stabilit de Titu Maiorescu, urmând astfel: „A trebuit ca Eminescu să înnebunească, a trebuit ca nebunia să-şi comită infamia, pentru ca opiniunea publică să se întoarcă spre el. Şi, odată curentul alcătuit, ediţiunea poeziilor sale se vându toată, lumea zăpăcită nu ştiu de unde a apărut acest talent original de care nu mai auzise vorbindu-se. Eminescu numai după moartea intelectuală fu în sfârşit recunoscut, gustat, proclamat şi sacrat în public cu dinadinsul de poet. Acum, însă, era prea târziu. Poetul nu mai trăia cu mintea pentru a-şi vedea fructul ostenelilor sale. Însănătoşirea nu s-a făcut niciodată desăvârşită. Nebunia pentru totdeauna stinsese cu geniul ei rece flacăra geniului poetului. Ultimii ani din viaţă nu au fost decât o vegetare trupească, o îndrumare din nou spre neantul îngrozitor al nebuniei.“
Vorbe atât de categorice nu s-au mai spus în timpul vieţii poetului. Despre moartea intelectuală va vorbi şi Titu Maiorescu, dar în particular, în scrisori, nu în articole de gazetă („Eminescu tot mai trăieşte, deşi este intelectual pierdut; fiindcă trăieşte, trebuie să figureze în «Almanah»“, scrie criticul în 1888 despre sumarul noului număr al „Almanahului România jună“, de la Viena – evident, cu intenţia de a păstra dilema intelectual pierdut – dar trăieşte şi scrie). Concedem, desigur, că C. Mille are nevoie să stoarcă lacrimi publicului, cum se zice, să convingă pentru finalul articolului său; totuşi, mult prea păstos devine întreg acest demers al „Luptei“. Exagerări peste exagerări: după ce a plecat de la ideea că un singur resort al minţii poetului este dereglat, şi anume acela care răspunde la semnalul femeilor frumoase, acum îi întunecă definitiv minţile, şi încă de câţiva ani buni! Cât despre „opinia publică“, n-are decât să fie sănătoasă: ediţia princeps scoasă de Maiorescu în 1883 avea strict 1000 de exemplare, destinate înaltei societăţi, mai ales doamnelor din Capitală. Opinia publică era informată (şi formată) prin asemenea articole de presă, precum cel din Lupta; care se încheie cu această invitaţie la contribuţie bănească publică: „Toţi oamenii de inimă, toţi aceia care ţin cu vrednicie o pană în mână, toţi şi toate cărora Eminescu le-a dat şi le dă momente plăcute, ar trebui să se gândească la nebunul din Mănăstirea Neamţului…
Întind talgerul, căci aceasta este soarta tuturor scriitorilor, întind talgerul publicului, tuturor acelora care cred că poetului Eminescu i se cuvine ca răsplată naţională cel puţin o moarte liniştită.
Întind talgerul….“
Dezmințire la demență
Ceea ce nimeni nu credea că se poate întâmpla – se întâmplă: Eminescu află de „gluma“ prietenilor săi şi răspunde. Am pus ghilimele, pentru că, din textul său, rezultă că tratează ca pe glumă întâmpinarea de la „Lupta“, din 15 ianuarie. Pe 8 noiembrie, de ziua numelui, fusese ridicat de pe străzile Iaşilor; pe 15 ianuarie, de ziua de naştere (am convenit, doar, că el îşi cunoştea şi ziua adevărată a naşterii, 20 decembrie, şi pe aceasta, simbolică, de lângă 13 ianuaraie, Sfântul Ermil) – este anunţat că a înnebunit, mai întâi de un resort, apoi de toată mintea. Ca să fie sigur că Lupta va publica răspunsul său, trimite textul şi la „Universul“, ziar martor, şi astfel se face că apare în două locuri deodată această scrisoare în care nu-i acordă lui C. Mille decât atenţia unui joc de cuvinte: dement/dementi:
„Iubit,Panu,
S-a răspândit prin ziare ştirea că aş fi grav bolnav. Toate aceste zvonuri, lipsite de orice fundament, sunt răspândite, poate cu rea credinţă, din Iaşi, încât şi d. C Mille, într-unul din articolele sale, a găsit motiv de a vorbi de boala mea pretinsă. Te rog a spune tuturor că se află în plină eroare şi că (afară de suferinţa mea de picioare) nu am absolut nimic. Un mic dementi în organul d-tale de publicitate n-ar strica. Primeşte salutările mele cele mai cordiale, cu care rămân al d-tale credincios prieten,
M. Eminescu.“
Să remarcăm încheierea: lui Iacob Negruzzi i se va adresa „al d-tale credincios amic“. Poetul face apel la credinţă: încă la început spusese că zvonul despre demenţa sa s-a răspândit „poate cu rea credinţă“.
Altceva este, însă, extrem de interesant în privinţa acestei scrisori deschise: ea se publică, atât în „Lupta“ cât şi în „Universul“, la 17 ianuarie 1887. Numai două zile de la atac: nici n-au avut timp să răsufle redactorii şi cititorii apropiaţi ai ziarului. Dar… întrebarea se naşte firesc: cum se poate atâta rapiditate? Când ajungea ziarul bucureștean la Târgu Neamţ, când ajungea răspunsul înapoi ca să fie şi publicat? Şi apoi, de ce ar veni la Târgu Neamţ ziarul „Lupta“ şi nu oricare altul – dintre atâtea ziare care apăreau la Iaşi ori la Bucureşti?! – „Lupta“ se mutase la Bucureşti la 23 octombrie 1886, înainte de recluziunea lui Eminescu. A presupune că articolul lui C. Mille era proiectat, scris demult în linii mari, eventual, discutat cu poetul care, nefiind de acord, îl urmărise pe autor – ni se pare fastidios. Articolul are, apoi, un punct cert de plecare: publicarea în Monitorul oficial a numelui noului subbibliotecar care l-a înlocuit pe Eminescu.
Completăm aceste note cu informaţia că Lupta tipăreşte, la 21 ianuarie, această notă: „Am publicat zilele trecute o scrisoare de la Eminescu prin care restabileşte el singur adevărul în privinţa stării sale de sănătate. Astăzi primim o altă scrisoare de la o persoană din Neamţu, în care scrisoare ni se spune că Eminescu a început a se ocupa serios şi a-şi compune deja câteva poezii.“
Există, aşadar, „o persoană din Neamţu“. Într-adevăr, rapiditatea acestui schimb epistolar presupune cu necesitate un curier. Întrebarea are jumătate
de răspuns, însă. Putem presupune că la Târgu Neamţ se expediau şi se citeau ziare – dar de ce neapărat ziarul „Lupta“ din Bucureşti? Ca să fie acolo, lângă mănăstire, o persoană care a primit abonamentul sau a cumpărat ziarul, l-a răsfoit, l-a citit şi apoi, ştiind că Eminescu, despre care este vorba, este internat în ospiciu, a alergat până aici, peste apa Nemţişorului, să i-l dea, apoi a preluat răspunsul etc., etc. – este mult prea complicat. Mai simplu ni se pare ca „persoana din Neamţu“ să se fi aflat chiar la Bucureşti – şi de aici să fi mers cu ziarul direct la Eminescu. Or, cine-l urmăreşte pe poet cu atâta consecvenţă la Bucureşti în această perioadă? Cine avea casă chiar la Târgu Neamţ? Cine putea să spună (sau să scrie, în eventualitatea că a mai întârziat prin zonă) cuvinte atât de sigure despre Eminescu însănătoşit şi lucrându-şi poeziile?!
Martorul tăcut al acestor întâmplări nu poate fi decât Veronica Micle. Augustin Z. N. Pop ne spune – fără a face legăturile pentru că nu cunoaşte articolul lui C. Mille din „Lupta“ (noi îi vom considera ignoranți pe toți cei care nu citează sau nu se referă la acest eveniment; asta, ca să le acordăm circumstanțe atenuante) – că tocmai în 1886 Veronica Micle dăruise casa ei din Târgu Neamţ Mănăstirii Văratic „ca să fie metoc maicilor bolnave în preajma spitalului şi găzduire celor ce trăbăluiau la oraş“. (Mărturii, p. 180-181). De casă îngrijea maica Fevronia Sârbu. Avertizată asupra posibilităţii ca să se repete scenariul din 28 iunie 1883, când zvonul bolii lui Eminescu s-a adeverit pentru că poetul n-a putut răspunde pe loc anunţului de presă – această „persoană din Neamţu“ face totul ca să ajungă la poet, să-l convingă să dea „dementiul“, să trimită prin poştă (sau, mai degrabă, să aducă personal) textul său la „Lupta“ şi la încă un ziar pentru a soma publicarea – şi apoi să scrie însăşi despre expeditor. Este cel mai simplu şi mai credibil scenariu cu putinţă – iar în ipoteza adeveririi lui prin documente ulterioare scoate la iveală credinţa ca resort ultim al acţiunilor omeneşti în relaţia Veronica Micle – Eminescu. „Persoana din Neamţu“ nu s-a lăudat peste ani, n-a vrut să iasă în evidenţă, „Lupta“ nu-i publică nici scrisoarea, nici chiar numele: face doar o ştire de presă din toată zbaterea ei. Că Veronica Micle era această persoană din Neamţu, o dovedeşte şi insistenţa cu care ea îl va chema, prin scrisori, pe Eminescu la Bucureşti după această recluziune nemţeană. Nu se cunosc aceste texte, dar Harieta îi spune de câteva ori Corneliei Emilian că fratele ei „iar a primit“ scrisoare de la „Bălăuca“ şi-l cheamă la ea, la Bucureşti. Acest schimb epistolar nu se putea începe fără o întâlnire a celor doi – fie şi pentru ca ea să se convingă că are pe cine chema la Bucureşti. O întrevedere ni se pare mai mult decât probabilă, necesară chiar – iar Târgu Neamţ devine locul firesc, motivul fiind la fel de firesc. În această perioadă l-au mai vizitat pe Eminescu: I. Creangă, V. G. Morţun, A. C. Cuza (prezenţe certe, atestate documentar).
Poveşti sunt toate în lumea asta
Să nu ne iluzionăm însă: ziarul „Lupta“ nu renunţă la… luptă, care este implicată în titlul său. La 25 ianuarie intră în scenă nimeni altul decât Al. Vlahută, printr-o „Scrisoare către cititori“.
Niciodată în lupta dintre un ziar şi un individ nu poate să câştige individul; chiar dacă se întâmplă, e pentru scurt timp. Al. Vlahută, de pildă, schimbă calea de atac, dar ajunge tot la chete publice: el spune că Eminescu e sărac şi trebuie ajutat, şi încheie: „Pentru marele nostru poet deschid, fără ştirea lui şi fără voia lui, o listă de subscripţie. De se va supăra pe mine îmi va fi greu să suport aceasta, dar vă mărturisesc că mi-e mai greu şi mai dureros să-l ştiu sărac şi fără nici un ajutor.“ Eminescu îi răspunde, desigur, şi lui, scrisoarea este datată 26 ianuarie, se încheie cu obişnuitul de acum: „rămân al tău credincţios prieten, M. Eminescu“ – dar Al. Vlahută nu-i dă curs publicităţii (este o scrisoare adresată personal: „Dragă Vlăhuţă“). O va publica în facsimil abia la 16 iunie 1913, în „Universul literar“ (de ziua morţii lui Eminescu) – făcând din document o dovadă a prieteniei sale cu poetul. Eminescu îi scrie categoric: „Te rog dar să desistezi cu desăvârşire de la planul tău, oricât de bine intenţionat ar fi, de-a face pentru mine apel la public Mai sunt destule alte mijloace onorabile pentru a-mi veni în ajutor, iar cel propus de voi e desigur cel din urmă la care aş avea vreodată recurs.“
De data aceasta nu ne mai punem întrebarea cum de Eminescu i-a scris lui Vlahută chiar a doua zi de la articol: bănuim că, avertizat la 15 ianuarie, apoi la 21 ianuarie (anunţul scrisorii „persoanei de la Neamţu“), poetul urmărea ziarul. Este ciudat răspunsul sau: îl roagă pe Vlahută să „desisteze“ de la plan – după ce acesta a pus în mişcare planul. Nu cumva data a fost dedusă ca posterioară ziarului – şi în realitate este anterioară? Documentul, singurul care ne poate lumina, lipseşte: avem doar copia lui.
În privinţa altor mijloace prin care societatea ar putea să-i vină în ajutor lui Eminescu, tot „Lupta“ le găseşte: în aprilie 1887, când Eminescu iese din ospiciu, se dau premiile pentru literatură ale Academiei Române. Acelaşi C. Mille răbufneşte vijelios: era vorba de o sumă ce l-ar fi scos din impas până şi pe Eminescu, şi anume 4000 lei (leafa lui de sub-bibliotecar era de 200 lei pe lună): „Cine dintre scriitorii noştri contemporani a putut întrupa mai adâncă gândire în versuri mai frumoase decât Eminescu, şi totuşi, lumea recunoscându-i meritul îl lasă în uitare. Ar fi fost de datoria Academiei să repare această dezinteresare, să-şi aducă aminte de acest singurul aproape care în aceşti de pe urmă zece ani de zile a produs ceva original în poezii şi merită a opri atenţiunea cititorului. Academia nu a făcut acest lucru şi dovedeşte cu atât mai mult că nu este în stare să judece operele originale şi noi, dânsa premiind o operă mediocră şi banală…“
C. Mille are, de data aceasta, dreptate – şi şi-a spălat, oarecum, ruşinea din 15 ianuarie. Chestiunea este că iarăşi apare în discuţie umbra Veronicăi Micle: premiul academic de 4000 lei îl ia nimeni altul decât Iuliu Roşca, acela care o ceruse atât de insistent în căsătorie în 1881, care rămăsese în anturajul ei. Cum poate înţelege istoricul literar acest gest – în contextul convenţiilor, simbolurilor, tâlcurilor epocii? E ca într-o poveste; iar dacă luăm lucrurile ca poveste, premierea aceasta sună a pedeapsă, a răzbunare – a orice, mai puţin a merit literar-poetic din partea autorului. Una dintre cele mai îndrăzneţe ipoteze de lucru, rămasă din păcate in nuce în arhivele lui Augustin Z.N. Pop, ar fi că Iuliu Roşca avea un oarecare gir din partea lui Eminescu, că se afla în preajma Veronicăi Micle şi ca s-o ajute şi protejeze. Greu de verificat. Amintim, totuşi, că şi Al. Vlahută şi-a depus la Academie volumul de Poesii pentru un premiu, motivând în mod expres că dorea bani ca să-i ofere (pe toţi, sau o parte din ei) lui Eminescu. Poate că Iuliu Roşca chiar i-a oferit poetului, poate prin Veronica Micle, un ajutor. Cine poate şti?
Pentru că povestea continuă, însă, să amintim şi întâmplările viitoare. La anul, în 1888, Eminescu va veni la Bucureşti, adus de Veronica Micle, smuls, practic, din ghiarele Botoşanilor. Fuseseră alegeri, liberalii căzuseră în fine, la putere se aflau junimiştii, prietenii poetului. Mulţi dintre ei erau şi în Academia Română. Iar în 1888 se acordă un premiu academic pentru cea mai bună carte de literatură apărută în ultimii 5 ani – şi altul, pentru cea mai bună carte a anului. Regulamentul premiului se publică în presă. La „România liberă“, unde găseşte poetul o colaborare permanentă, alături regulamentul premiilor, se publică şi anunţul că este în curs de apariţie ediţia a III-a din Poesiile lui M. Eminescu. Nu o dată, ci de mai multe ori, săptămâni la rând, aceste două știri te atrag, ca cercetător, pe ultima pagină a ziarului.
Iarăşi ne aflăm în pădurea de simboluri, fără prea multe săgeţi indicatoare. Nu avem răspunsuri, dar se ridică vreo câteva întrebări. Mai întâi, de ce nu găseşte Eminescu loc de colaborare la „Lupta“ lui G. Panu? – Locuieşte în acelaşi imobil cu redacţia „Luptei“ şi cu apartamentul lui G. Panu – dar scrie la „România liberă“. Apoi: de ce nu mai face „Lupta“ niciun fel de propagandă pentru premiul academic? – I-ar fi fost la fel de necesar poetului anul acesta, ca şi anul trecut. Se pare că lucrurile s-au liniştit undeva mai în adânc, adică în zona elitei politice, găsindu-se alte consensuri, alte convenţii. Pe Eminescu nu l-a mai crezut nimeni, insurgenţa lui – însemnând sosirea în Bucureşti – a fost luată drept o frondă fără perspective, i se zicea „bietul Eminescu“, eventual i se oferea un ban – și lumea trecea mai departe. Este vorba de lumea mare, repetăm, miniştri, parlamentari, academicieni… Ca să stea de vorbă câteva minute cu Titu Maiorescu a trebuit să se înscrie în audienţă, să aştepte, să reprogrameze audienţa din cauză de straie… Toate lunile acestea Veronica Micle este martorul mut de lângă Eminescu. Fetele ei plecaseră în lumea largă, ea rămăsese în Bucureşti sperând că Eminescu se va însănătoşi cumva, cândva şi-şi va recâştiga între oameni respectul pierdut
Nu locuia împreună cu el, casa lui se afla lângă Teatrul Naţional, ea se mutase din str. Dreaptă (Jules Michelet), pe str. Soarelui (Theodor Amann, foarte aproape, la doi paşi, venea des să-l vadă. practic trebuie să ne închipuim că stătea mai mult cu el). Convenienţele sociale îi separau? Sacrificiul ei nu fusese total? – Mai degrabă nu accepta el, avea nevoie de singurătatea-i mândră de altădată. Va face, însă, multe diligente în numele lui, mai ales pentru pensia lui care i se discuta în Parlament şi tot întârzia să treacă prin fazele obligatorii: Cameră, Senat, Palat. Va merge la Botoşani, la Virginia, de unde-şi va lua paşaport (desigur, în eventualitatea că trebuie să-l însoţească pe Eminescu în străinătate, la băi sau la tratament). Tot acolo va încerca să ia pensia poetului votată de urbea locală – spre disperarea Henrietei care – nu că ar fi dorit-o neapărat pentru ea, dar o considera pe „berecheta“, pe „bibilica“ fratelui ei o cochetă ce aruncă banii pe nimicuri… Harieta, care-i făcuse cadou, în 1882, un sac de sulemeneli…
Se prea poate ca în aceste luni de despărţire, noiembrie-decembrie şi începutul lui ianuarie 1889 (nu a stat însă încontinuu la Botoşani, s-a dus şi a venit, fără să cunoaştem intervalurile) să-l cam fi scăpat din mână, pentru că se apropie scandalul din 15 ianuarie – nu altul, ultimul de data aceasta. Este mai mult ca sigur că Eminescu a prins încredere, credinţă în sine însuşi, colaborarea la „România liberă“ – care i-a dat oarecare mână liberă – s-a completat cu „Fântâna Blandusiei“, revistă scoasă de câţiva tineri care au dorit să-l aibă mentor şi el a acceptat (între ei, Nerva Hodoş, viitorul editor de la 1902; bibliotecar de faimă la Biblioteca Academiei Române, ardelean din neam de prelaţi şi academicieni: va muri nebun, ca multe personaje din jurul lui Eminescu). Elevii liceului Matei Basarab i-au cerut – şi el a acceptat senin – să le patroneze o „Societate M. Eminescu“. Ironia soartei: sediul ei se afla pe Str. Plantelor, peste drum de sanatoriul lui Al. Şuţu unde va reveni poetul.
Cât priveşte banii, Eminescu avea ceva de la amintita „România liberă“, poate şi de la grupul „Fântânii Blandusiei“. Mai funcţionau, însă, chetele pentru el. Pe lângă cele ale Emiliancei, interesante sunt acelea ale lui C. Mille (120 lei în decembrie 1888, pentru care Eminescu îi semnează o adeverinţă – pe care, din delicateţe, C. Mille n-o dă publicităţii). Ziarul „Lupta“ primeşte, în continuare, bani în urma apelului din ianuarie 1887: încă o dată înţelegem de ce poetul se stabileşte lângă redacţie – dar nu înţelegem răceala cu care este primit. Pentru că, în fond, G. Panu va fi acela care va începe caruselul de presă ce urmează. Este vorba de ultima ştire despre poet, şi din toată această tevatură se vede clar că societatea (ziaristică, politică) nu mai avea încredere în el, nu mai putea să-l readucă la viată civilă, prefera să-l scape printre degete în adâncurile uitării decât să-i mai rabde vorbele care stricau consemne, convenţii, simboluri – chiar guverne.
Mai înainte, însă, trebuie să explicăm și să invităm la comentarii privind chetele pentru Eminescu – atunci când ele s-au instituit, totuși, împotriva protestelor sale uneori violente (pe colegii Corneliei Emilian fiica, studenți la arte plastice, i-a zgornit pur și simplu din casă când i-au propus să accepte). Ele erau cam așa: un grup de tineri, de obicei elevi, purtând cocarde în piept se opreau, la un moment dat, într-o piațetă și cântau Mai am un singur dor – după care întindeau talgerul către trecători vorbind de sărăcia lui Eminescu. Acest poem, Mai am un singur dor, a devenit rapid cântec de chetă – și, de fapt, prohodul unui om viu. Își închipuie cineva că Eminescu mai putea deveni persoană publică – ziarist, poet, funcționar – cu Mai am un singur dor după el? (A mi se ierta …cum să-i spun? – cinismul – dar asta nu s-a mai spus până acum și caut, și eu, forme de exprimare cel puțin mai șocante, dacă nu neapărat memorabile, pentru ca celor care nu vor să comenteze să le rămână doar argumentul că n-au aflat de acest adevăr…)
Un alt 15 ianuarie de infern
Ultima ştire publică despre poet apare tot în „Lupta“, în 1889, la mijlocul lui ianuarie. Mai exact, evenimentele se derulează între 12 şi 15 ianuarie 1889, iarăşi de ziua simbolică a lui Eminescu. Nu ştim dacă Veronica Micle a mai încercat să-l apere pe Eminescu şi de data aceasta; tot ce se ştie, ce a vrut să lase istoria ca informaţie certă, este că după această nouă înfrângere boala poetului a recidivat, a fost internat la ospiciul doctorului Şuţu – de unde n-a mai ieşit. Evenimentele s-au declanşat la 12 ianuarie 1889, când în „România liberă“ apărea un editorial pe trei coloane în care era criticat Gună Vernescu, ministru de Justiţie într-o coaliţie destul de fragilă în cadrul căreia se convenise a nu se ataca nimeni pe nimeni. Mai departe, scrie G. Panu în „Lupta“ la 15 ianuarie 1889, pe pagina întâi, la rubrica „Fisionomia Camerei“: „Şedinţă mai nostimă, nec plus ultra a partidului conservator a fost de astă dată atins. Şedinţa încă nu este deschisă, când d. Vernescu intră furios cu un exemplar din «România liberă» în care este înjurat. «Îmi dau demisia, Îmi dau demisia!» – strigă către amicii săi care în zadar cearcă a-l linişti. Miniştrii junimişti îl înconjoară şi îl roagă să nu demisioneze, căci se va face rectificare, îi şi arată un bruion de rectificare, aruncând vina articolului în chestiune pe spatele bietului Eminescu… Dl. Vernescu se linişteşte, ba încă se prea linişteşte, şi aceasta foarte repede… O furtună în un cap de avocat… Şedinţa se deschide….“
G. Panu, antijunimist la acesta oră, nu poate să-l facă scăpat pe Eminescu, nici măcar să-l lase în voia numelui întreg, adaugă semnificativ epitetul fix care exprimă compătimirea întregii lumi pentru autorul lui Mai am un singur dor care-şi plimbă papucii grei pe străzile capitalei şi moaie tocul în călimări străine să strice coaliţiile conservatorilor. Cu acest 15 ianuarie vine începutul sfârşitului. A fost o zi ameţitoare, numele poetului pluteşte în cădere liberă prin toate foile strecurându-se dintr-una într-alta ca prin bolgiile Infernului lui Dante.
Mai întâi, în pagina a doua a ziarului „Lupta“ apare nota lui D. A. Laurian, directorul „României libere“, care „a declarat că autorul articolului este d. Eminescu“. „România liberă“ dezminte, într-adevăr, prompt: „În numărul nostru de vineri s-a strecurat un articol de fond fără autorizarea redacţiunii, articol care conţine nişte apreţieri cu totul străine de modul nostru de-a vedea. Declarăm că nu avem nici o solidaritate cu părerea individuală a autorului acelui articol.“ Iată că D. A. Laurian, vechi prieten al lui Eminescu în fond, nu-i scrie numele în „România liberă“; cât despre „“Lupta“, ea consemna o simplă declaraţie verbală. „Democraţia’’ comentează, însă, acid: „De câte ori redacţia «României libere», fie că a avut vreo înţelegere prealabilă spre a-şi urmări drumul în scrierea lucrurilor astfel cum le simte, fie că fără voia ei răsuflă şi scrie altfel vreun articol în contra unei părţi a actualului guvern, vărsându-şi focul contra conservatorilor şi ridicându-şi tovarăşii săi junimişti în slava cerului – te pomeneşti a doua zi cu o dezminţire. Dezminţirea este stereotipă. Un necunoscut s-a strecurat furiş la redacţie şi a dat la tipar un articol care noi ceştilalţi nu-l împărtăşim. Dar când vii să dezminţi un articol de fond de trei coloane, lucrul e cam boacăn.“ – Nu urmărim complicaţiile politice (Gună Vernescu era sincer liberal, ziarul său, „Binele public“, fuzionase cu „Timpul“ la 17 martie 1884, în ziua când Eminescu venea de la Viena – Florenţa, şi în acest fel este asimilat conservatorilor; junimiştii, apoi, se răsuciseră către liberali, iar coaliţia de la 1889 era atât de şubredă încât, iată, un simplu articol de ziar o putea destrăma). Acestor împletituri de idei şi oameni politici le preferăm vârtejul presei care duce mai de-a dreptul spre infern.
„Naţiunea“ scrie, şi ea: „În urma articolului apărut ieri în «România liberă», în care d. Vernescu era tratat într-un mod prea adevărat pentru un organ ministerial, domnia sa şi-a dat demisia azi dimineaţă. Însă în urma asigurărilor d-lui Carp, cum că va dezavua, ceea ce a și făcut în numărul de azi al oficioasei, pe d. Eminescu, autorul articolului în cestiune, d. Vernescu şi-a retras demisiunea. Uite popa, nu e popa.“
„Telegraful“ nu putea să tacă, numai că, inventiv cum a fost totdeauna, fantazează astfel: „Revista politică din «România liberă», care atacă pe d. Vernescu pentru schimbările din magistratură, se afirma ieri la cameră c-a fost dictată de d. ministru Marghiloman şi scrisă de redactorul Brăneanu. Ca să împace însă pe d. Vernescu, de-ale cărui voturi aveau mare trebuinţă, d-nii Carp si Theodor Rosetti, faţă cu dl. Laurian, i-au declarat că articolul priveşte pe d. Eminescu şi în acest sens au şi publicat în acel ziar câteva rânduri azi.“ „Naţiunea“ revine zicând, şi ea, că articolul cu pricina a fost scris de Populeanu. Vor să-l ascundă pe Eminescu? – Să-i ia şi ultimul merit, acela de a fi deranjat un guvern întreg?!
La începutul secolului al XX-lea N. Brăneanu, redactorul de la „România liberă“ despre care e vorba, îi va mărturisi lui Ion Scurtu: „Scurtă vreme înainte de nebunie, Eminescu dădea semne de nervozitate şi agitare suspectă. Într-o astfel de dispoziţie a scris în «România liberă» un articol violent în contra colegului lui Carp din minister, Vernescu, şeful liberalilor-conservatori fuzionaţi cu junimiştii. Din cauza asta, mai ales că raporturile dintre Carp şi Vernescu erau şi aşa foarte încordate, a izbucnit o criză ministerială şi a căzut guvernul. Deci Eminescu a răsturnat şi un guvern.“
Guvernul va cădea, aşadar, până la urmă – începutul rupturii făcându-l Eminescu.
Iată infernul la care lua parte, ca martor mut venit în Bucureşti să-l cucerească prin poezie şi muzică, Veronica Micle. Nu ştim dacă pe 12 – 15 ianurie era în Bucureşti (pe 5 ianuarie 1889 vindea la Iaşi, pentru 8.500 lei – două premii academice şi ceva – casa din str. Banu; câte preparative pentru schimbare…). El îşi luase gazdă între redacţii şi tipografii, acolo unde-i era locul, avea o odăiţă în aşa-zisa clădire „Mercuş“, din Piaţa Teatrului Naţional, pe care un vizitator, Ion Livescu, a văzut-o şi o descrie: nu avea sobă, pereţii erau însă afumaţi, podelele cam scârţâiau şi „la fiecare pas cu găuri largi ce semănau a gropi mai mult“. Pe o măsuţă zăceau ziare, cărţi, broşuri, manuscrise – iar la căpătâiul patului o carte deschisă: Poesii de Veronica Micle – pe care i-o recomandă: „– E de Veronica! Cartea ei e vecinic nouă pentru mine. Ce versuri frumoase întâlneşti în cărticica asta. Citeşte-le, citeşte-le şi-o să vezi câtă dreptate am!.“ Cartea ţinea, desigur, locul ei când se frământa, probabil, acasă la ea ce să facă. Poetul citea, desigur, poeziile pe care nu le citise încă, acelea ce o făcuseră pe Veronica Micle „poeta Convorbirilor literare“, cum va zice G. Panu, publicate de ea în volum la Editura I. Haiman din Bucureşti, dar mai înainte de asta publicate în „Convorbiri“ pentru a întreţine publicul cu ideea că el există.
Sunt multe, enorm de multe lucuri de spus despre aceste luni bucureştene ale lui Eminescu împreună cu Veronica Micle. Ei nu mor împreună, ca în mitul fericit al lui Filemon şi Bacis la care se gândeau în tinereţe, dar trec împreună prin acest ultim infern… până când drumurile li se vor despărţi pentru totdeauna, în fine.
Iată, deci, pe scurt de ce mă incită această fotografie. Eminescu citește presa să vadă cine-l mai atacă, ori dacă i se publică scrisoarea către Vlahuță. Nici nu mă interesează dacă aici este Eminescu propriu-zis: este „cineva“ cu un ziar în mână, la Neamț, în primăvara timpurie a lui 1887. Mânăstire-ntr-un picior, ghici ciupercă cine-i?