Lucrările dedicate Prințului Philip, Duce de Edinburgh, nu sunt foarte numeroase, iar în rândul acestora, cele mai cunoscute rămân cele elaborate de Tim Heald (The Duke: A Portrait of Prince Philip (1991), Gyles Brandreth (Philip and Elizabeth: Portret of a Marriage (2004), precum și cea aparținându-i lui Philip Eade, anume Young Prince Philip: His Turbulent Early Life (2011).
Volumul recent apărut, la Editura Trei, aparținându-i lui Robert Jobson, nu este doar cea mai recentă lucrare dedicată personalității Ducelui de Edinburgh, ci și una din cele mai exhaustive, fiind elaborată de un cercetător și jurnalist a cărui carieră cuprinde aproape exclusiv teme și arii de interes privind familia regală britanică, cele mai cunoscute fiind Charles at Seventy-Thoughts, Hopes and Dreams, dar și Diana: Closely Guarded Secret (elaborată alături de Ken Wharfe).
Volumul are meritul că, referindu-se la viața și activitatea Ducelui de Edinburgh, poartă implicit cititorii de-a lungul celor mai importante evenimente traversate de Marea Britanie în secolul al XX-lea și primele decenii ale noului secol, oferind informațiii și analize legate de poziționările Prințului Consort și ale altor membri ai Casei Regale britanice în momente – reper ale istoriei Marii Britanii din ultima sută de ani.
Lucrarea depășește cadrul unui simplu panegiric, întrucât abordează inclusiv chestiuni sensibile sau controversate legate de viața și activitatea nu numai a Ducelui de Edinburgh, ci și a altor membri ai familiei regale. Așa se face că pagini sau secțiuni semnificative sunt dedicate, bunăoară, pasiunii Ducelui pentru vânătoare, în condițiile în care el însuși era membru fondator și președinte al Fondului Mondial pentru Natură (World Wide Fund for Nature), zvonurilor mai mult sau mai puțin întemeiate legate de legăturile extraconjugale și distanțarea Prințului Consort de Regină, naturii relației dintre acesta și tânărul cuplu Charles-Diana, acuzelor și tensiunilor apărute în contextul divorțului dintre prințul moștenitor și prințesa Diana, dar mai ales controverselor care au înconjurat sfârșitul tragic al prințesei Diana, în august 1997, la Paris, și mai apoi, în timpul procesului privind circumstanțele decesului prințesei Diana, culminând cu acuzele lui Mohamed Al-Fayed privind presupusa implicare a cercurilor regale britanice (mai ales a Prințului Consort Philip) în decesul prințesei și al lui Dodi Al-Fayed.
În mod firesc, secțiuni importante conturează portretul Ducelui de Edinburgh, insistând, pe de o parte, asupra naturaleței și simțului umorului-unanim recunoscute de publicul larg, iar pe de altă parte, asupra lipsei de tact, ironiei, dar și pragmatismului celui căruia soacra sa, Regina Mamă, avea să îl numească The Hun (Hunul), apelativ peiorativ cu referire la originea sa, de membru al dinastiei Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (ar fi de menționat, în acest context, faptul că, în mentalul colectiv britanic, termenul de hun/huni a fost atribuit germanilor, începând cu Primul Război Mondial, după ce Kaiser-ul Wilhelm al II-lea și-a îndemnat soldații, la un moment dat, să fie la fel de nemiloși în luptă precum fuseseră în trecut hunii).
Dincolo de evocarea arborelui genealogic al viitorului Prinț Consort, autorul face referire la circumstanțele dramatice ale refugiului său și al familiei sale din Grecia, pe fondul abdicării regelui Constantin al II-lea al Greciei la Atena și volatilității situației de pe scena politică greacă, ce risca să conducă inclusiv la punerea în executare a condamnării la moarte a tatălui viitorului Duce de Edinburgh, Andreas; episodul fusese evitat doar ca urmare a intervenției regelui George al V-lea al Marii Britanii, văr al lui Andreas. Odiseea familiei sale în exil avea să includă experiențe din cele mai diverse, de la precaritatea resurselor la boala mintală a mamei și abandonul familiei de către tată, marcând profund existența lui Philip. În ciuda restaurării monarhiei în Grecia (în 1935), sub George al II-lea (cel care se căsătorise, în februarie 1921, cu printesa Elisabeta a României, deși mariajul avea să se încheie printr-un divorț), prințul Philip a decis să susțină examenul de intrare în Marina Regală britanică, legându-și existența de patria adoptivă.
Robert Jobson evocă circumstanțele întâlnirii și apropierii dintre prințul Philip și prințesa Elisabeta (prima întâlnire a survenit în iulie 1939, când printesa Elisabeta, atunci în vârstă de doar 13 ani, vizita, alături de sora și părinții ei, Colegiul Naval Regal din Dartmouth), conducând la logodna și mai apoi la căsătoria lor (20 noiembrie 1947). Lucrarea face referire apoi la contextul accederii la tronul Marii Britanii a Elisabetei a II-a, după decesul tatălui său, George al VI-lea, precum și la primele îndatoriri regale; momentul coincide și cu primele sincope privind poziționarea la noul statut, manifestate de Prințul Consort, care deplângea rigiditatea rutinei cotidiene și a convențiilor cărora li se supunea soția sa, Regina.
Volumul detaliază, în capitole separate, repere din viața cuplului regal britanic, de la uriașele turnee prin Commonwealth (primul turneu a survenit în 1954), până la evenimente și evoluții din cele mai diverse, precum decesul și înmormântarea marelui lider britanic din timpul conflagrației mondiale, Winston Churchill, ale cărui funeralii (30 ianuarie 1965) marcau sfârșitul unei ere, continuând cu atentatul plănuit și desfășurat de IRA, soldat cu asasinarea, la 27 august 1979, a lordului Mountbatten și a altor apropiați, sau cu episodul aproape ireal al pătrunderii, prin efracție, în Palatul Buckingham, până în proximitatea Reginei (în dormitorul Reginei), a lui Michael Fagan, pe fondul unei grave breșe de securitate. După cum era de așteptat, alte secțiuni din volum vizează căsătoria dintre prințul moștenitor Charles și Diana, insistind mai ales asupra tensiunilor ivite în amintitul cuplu și a tentativelor, inclusiv ale Prințului Consort, de a media disputele dintre cei doi și de a-i ajuta să-și salveze mariajul.
Lucrarea detaliază, într-un capitol distinct, o parte din nenumăratele glume, gafe sau indiscreții care l-au făcut celebru pe Ducele de Edinburgh, de la apelativul folosit în fața Cancelarului german Helmut Kohl (Reichkanzler) până la glumele sau comentariile nepoliticoase adresate unui lider aborigen, în Australia, pe care l-a întrebat, senin, dacă semenii săi mai aruncă cu sulițe unii în alții.
Ultima secțiune din volum abordează una din cele mai recente evoluții din sânul familiei regale britanice, cea legată de decizia prințului Harry și a soției Meghan de a renunța la rolul lor în cadrul monarhiei britanice, decizie ce a stârnit în egală măsură furie și dezamăgire în rândul membrilor familiei regale, unul din cei mai vehemenți fiind însuși Prințul Consort, care a considerat acțiunea celor doi drept o trădare a familiei și o lipsă de respect.
Pentru cititorii români volumul ar putea fi unul cu atât mai important cu cât Ducele de Edinburg a avut o relație privilegiată cu membrii Casei Regale a României. Deși nu sunt menționate astfel de detalii în lucrarea la care facem referire, viitorul Prinț Consort Philip și Regele Mihai al României, născuți în același an – 1921, au fost veri și prieteni de-a lungul întregii vieți. De altfel, în copilărie, Philip și-a petrecut alături de vărul său Mihai, zile din vacanțele de vară pe litoralul românesc al Mării Negre și nu numai; mai târziu, după nașterea primului copil al cuplului regal Mihai-Ana, anume prințesa Margareta (actualul Custode al Coroanei României), cel care a botezat-o pe prințesa Margareta a fost chiar Prințul Philip.