Ultimele luni ale anului 2022 au fost deosebit de interesante pentru dezbaterile și volumele despre traducere pe care le-am cunoscut. Între 17 și 19 noiembrie s-au desfășurat la Universitatea Transilvania din Brașov lucrările colocviului Asociației de Literatură Generală și Comparată din Romania – ALGCR – afiliată la asociația internațională cu același profil, pe tema „Traducere si transfer“. Pe 10 decembrie a avut loc la Paris, un colocviul organizat de trei prestigioase universități – Paris Cité-Diderot, Universitatea Liberă din Bruxelles și Universitatea din Geneva pe tema „Tehnică și tehnicitate în traducere“. La sfârșit de decembrie a apărut în Canada, mai precis în Lévis, Québec, o carte despre traducători și traduceri, Sur les rives de la traduction (Pe țărmurile traducerii).
Ne oprim în cele ce urmează asupra acestui volum despre traducători ce devin personaje ficționale. Sunt adunate aici douăzeci și patru de nuvele, realizate de un colectiv de traducători și traducătoare. Printre aceștia se numără: Charles Le Blanc, Jean Delisle, Chantal Litalien, Annie Chrétien, Claudine Potvin, Michel Buttiens, Louis Jolicoeur, Francine Labarre, Robert Dôle, Sylvie Charbonneau, Danielle Charron.
Textele au fost reunite de către cunoscutul traductolog și istoric al traducerii, Jean Delisle, căruia îi datorăm nu doar studii și tratate de traductologie ci și scrieri ficționale, ca aceea intitulată foarte sugestiv Obsedații textuali, în care autorul îi identifică ironic pe traducători.
Cartea are ca moto cuvintele eruditului din secolul al XVIII-lea, Vassili Trediakovski, care, încercând să lămurească dilema traducător, scriitor cu drepturi depline și traducător, autor de mâna a doua, afirmă că „autorul și traducătorul au diferite doar numele“.
După cum vom vedea în continuare, antologia atinge, în treacăt, și problema potențialităților critice, traductologice și ficționale ale unui text, în general, iar legat de traducerile evocate, câteva dezvăluie probleme sociale, altele filozofice, în timp ce unele se limitează la universul cotidian al traducătorilor.
Delisle spunea undeva că profilul traducătorului este greu de surprins pentru că există tot atâtea opțiuni de traducere, câți traducători. Iar aceștia au tot atâtea concepții personale despre limbaj, tot atâtea versiuni distincte ale aceleiași opere, astfel încât, „modelat de timpul său, de mediul său și de o mulțime de factori circumstanțiali, traducătorul este o ființă greu de surprins, ca să nu spunem chiar insesizabilă“. (Delisle, 207: XXII) Dacă italianul Antonio Lavieri s-a aplecat asupra traducerii din ficțiune, scriind Translatio in fabula, (Lavieri, 2016), autorul din Québec se interesează de traducătorul din ficțiune. El încearcă să-l prezinte pe traducător în câteva ipostaze, într-un decor adecvat din care nu lipsesc librăriile, bibliotecile, depozitele de carte și nici meseriile din zona traducerii: corector, redactor, editor, librar, secretar bilingv, istoric literar, critic etc. În volumul care ne interesează, traducătorul sau traducătoarea sunt protagoniști în povestiri scurte, în care nu se petrece nimic spectaculos, dar în universul cărora traducerea se insinuează și lasă urme.
În Hangarul, Anita pleacă la țară pentru a traduce un roman a cărui acțiune se petrece tocmai într-un mediu campestru. Fără să vrea, traducătoarea intră într-o poveste încâlcită, din care iese cu un copil adoptat, care va primi numele personajului din romanul în curs de traducere.
Robert, din povestirea Vorbărie, traducător și el firește, are o viziune specială asupra traducerii. El socotește că să traduci înseamnă să negi limba originalului, să ștergi subînțelesurile, aluziile, sensurile abia sugerate, într-un cuvânt să dezbraci un text până la piele. Și cum, de regulă, Robert se regăsește în personajul masculin din cartea de tradus, el este incapabil să traducă textul lui Jane Austen despre naștere și suferință, text în care personajul masculin lipsește.
Într-o povestire ușor fantastică, naratorul-interpret se întâlnește, în urma unui anunț de mică publicitate, cu Louis Pasteur, care îi solicită serviciile de interpret pentru a-i explică lumea contemporană sub aspect medical. Într-o altă narațiune, o mamă traducătoare explică fetiței ei în ce constă munca de a trece un text dintr-o limbă în alta, iar acesta conchide că e vorba de „un fel de magie“ și, în plus, își dorește, de atunci, să devină „magiciană.“
Fundalul narațiunilor este relevant pentru habitusul unui traducător. În unele dintre povestiri îl vedem pe acesta lucrând ore în șir la un paragraf cu sens dublu, în altul poticnindu-se chiar la titlu, în altul bucuros că a prins un contract bine plătit. O traducătoare, care trăiește de la un contract la altul, nu își găsește liniștea dacă nu traduce zilnic cele 1600 de cuvinte cu care s-a obișnuit ca „normă“. Un traducător găsește că adeseori prostia se fardează cu neologisme, un altul că istoria literară trebuie să fie creatoare și plastică. O traducătoare care lucrează în industria minieră urmează cursuri de traducere tehnică. Un traducător petrece nopți albe ca să-și poată preda la timp textul tradus, un altul mai taie din textul care i se pare prea lung, iar termenul de predare, prea scurt.
Un corector în domeniul traducerii este excesiv de preocupat de tot ce este, în opinia lui, „superfluu“ într-un text; astfel el înlătură din textul pe care îl corectează orice parafrază, orice paranteză, tot ce îi pare de prisos practicând un cult al conciziei, păgubos pentru textul original, bogat în conotații și nuanțe. Nu lipsește din acest fundal traductologic nici Google Translate care este cauza, într-o firmă de transport, a reducerii numărului de traducători angajați.
În această plimbare pe țărmurile traducerii, cea mai interesantă povestire sub aspect traductologic, marcată de autoironie și de intertextualitate, este semnată de Jean Delisle și are drept titlu Musafiri neașteptați. Într-o seară, în timp ce recitește textul unui manuscris, naratorul este deranjat de niște musafiri bizari, cu aspect de vagabonzi, care par a veni din altă epocă și care solicită pe un ton imperativ să-l vadă pe autorul volumului Obsedații textuali. Sunt D și P, personajele romanului în chestiune.
Naratorul își lămurește cititorul asupra romanului său, scris cu mult timp în urmă, care îl pune în scenă pe D, un fel de Don Quijote, ce își propune să reabiliteze, împreună cu prietenul său P, pe traducători în ochii publicului, pornind chiar de la un citat din romanul cervantin:„Ei bine, trebuie să vă spun domnule traducător, că nu sunteți atât de cunoscut pe cât ar merita să fiți, într-o lume vrăjmașă față de mințile luminate și demne de stimă.“ (apud Delisle, 2022: 84). În ficțiunea menționată, D nu reușește în tentativa sa nobilă, își pierde mințile și ajunge într-un spital psihiatric, unde o aripă întreagă este rezervată „obsedaților textuali“.
Cele două personaje au venit să-i reproșeze autorului lor că au ajuns de râsul lumii, că sunt luați drept clovni și nebuni, că până și copiii îți bat joc de ei. Cele mai mari reproșuri pe care personajele le fac romancierului sunt de a-i fi închis într-un spital, în loc să-i lase liberi în Spania, unde se simt în largul lor, și de a fi murdărit imaginea unui personaj universal ca Don Quijote. Când autorul bate în retragere și își cere scuze pentru că a amestecat timpuri medievale și moderne, personajele devin mai puțin agresive și D recunoaște că a mințit când a povestit că a găsit un manuscris arab, tradus doar într-o lună și jumătate de un morisc, dar pretinde cu nu a luat niciodată apărarea traducătorilor a căror muncă nu este recunoscută. Vina este de fapt a lui Cervantes, care a pus în gura lui Quijote astfel de fraze. În cele din urmă, personajele pleacă, satisfăcute că au spus verde în față autorului ce nu le place în romanul lui, iar acesta cade pe gânduri, meditează la pseudo-traducerea care este cartea lui Cervantes și ne provoacă să ne rememorăm alte idei despre traducere, adesea descurajatoare pentru traducător, presărate în cartea autorului spaniol și care constituie un adevărat potențial traductologic al ei, mult comentat în ultimele decenii.
Le amintim pe cele mai cunoscute: ideea că traducerea ar semăna cu partea ascunsă, plină de noduri a unei tapiserii flamande, în timp ce originalul ar fi fața frumoasă și desăvârșită a acesteia, că o traducere dintr-o limbă ușoară (se înțelege alta decât greaca și latina) ar fi doar o simplă copiere a textului, că traducerea e o ocupație bună doar în comparație cu îndeletnicirile rele, că poezia nu poate fi tradusă etc. Prin acest plan metaliterar, cartea lui Cervantes este „primul roman modern“ (Mărculescu, 2004: XVII), care poartă în sine „toate potențialitățile critice, nu numai implicit, ci de-a dreptul explicit. Inclusiv în domeniul teoriei traducerii și, mai precis al traductibilității“. (ibidem: XVI).
Am putea vorbi și de potențialitățile ficționale ale romanului spaniol, dacă ne gândim la câte rescrieri, parodii, pastișe, adaptări, traduceri, retraduceri a dat naștere opul cervantin, în care s-ar înscrie și unele povestiri din volumul Pe țărmurile traducerii.
Revenind, ca la un bun exemplu de potențial ficțional și critic, la povestirea despre vizitatorii nedoriți și agresivi (altădată politicoși și reverențioși), personaje care cer socoteală autorului lor, naratorul constată, cu umor, că personalitatea unui personaj ficțional evoluează.
Cât privește traducătorii din ficțiunile propuse de antologia Pe țărmurile traducerii, aceștia seamănă izbitor cu traducătorii de oriunde, care, continuând să facă o muncă grea și puțin cunoscută, câștigă, încet-încet, în voce și în vizibilitate și întră chiar în istorii literare și culturale, altfel spus – evoluează și țin pasul cu timpul lor.
Referințe:
Jean Delisle, La traduction en citations, Les presses de L’Université d’Ottawa, Ottawa (Ontario), 2007.
Sur les rives de la traduction. Nouvelles. Collectif de traducteurs et de traductrices. Textes réunis par J. Delisle. Edition de la Fondation littéraire Fleur de Lys, Lévis, 2022,.
Sorin Mărculescu, Traducătorul în biblioteca zidită, în Cervantes, Don Quijote de la Mancha, Paralella 45, Pitești, București, 2004, p. XI-XXVI.