Eric-Émmanuel Schmitt continuă seria La Traversée des Temps (Străbătând secolele) cu aceleași personaje nemuritoare salvate de la potop, Noam, Noura și Derek, cărora li se alătură în volumul secund, Poarta cerului, bătrânul și înțeleptul Tibor. Aruncându-i într-o Mesopotamie a uzurpatorului Nimrod din Babilon, în vremea înălțării celebrului turn, Schmitt păstrează fluiditatea stilistică și dorința de reinterpretare, lectura atentă a istoriei lumii, a miturilor însele. Mai mult decât o poveste a Babelului regăsim o poveste a scrierii, a rolului pe care semnul grafic l-a avut în istoria lumii, ca depozitar al memoriei acesteia. Prozatorul construiește cu răbdare și reinterpretând prin contextualizare și comparare o istorie a ideilor și ideologiilor. În povestea umanității, mai atrăgătoare decât derularea epică (în controlul căreia dovedește virtuozitate), devin tocmai notele de subsol care contribuie la ilustrarea a ceea ce în seria Sapiens a lui Yuval Noah Harari sunt revoluțiile, începând cu cea cognitivă. Dar, spre deosebire de filosoful israelian, Schmitt acordă locul cuvenit revoluției limbajului – cei doi, demistificând în cote diferite și repovestind istoria speciei, își pot permite să adauge nota personală în interpretare, ori să reaccentueze sau să resemnifice istoria; chiar dacă instrumentarul la care a apelat, ficțiunea, i-ar fi permis o mai pregnantă subiectivizare, prozatorul francez este, până în prezent, mult mai fidel colectării datelor relevante și asamblării lor corecte decât interpretării subiective în felul în care sunt livrate de Harari – și construiește o imagine de ansamblu asupra unei lumi în care istoria, literatura, artele au oferit de-a lungul timpului o serie de imagini superpozabile, rar asamblate într-un puzzle științific ori ficțional. În acest ansamblu consistent ca ficțiune și plăcut în lectură, coborârea în Tărâmul Apelor Blânde nu se limitează la intrigile din jurul curții din Babilon. Schmitt invită cititorii în cea mai veche așezare urbană sumeriană, în orașul Kiș din apropierea Babilonului, poziționează orașele-stat ale Mesopotamiei în etapa istorică a creșterii și descreșterii lor, extinde perspectiva și chiar propune o călătorie în miezul civilizației tracilor nord-dunăreni, în ținutul care mai târziu avea să poarte numele Dacia, rezolvând (cu imaginație) dilema daciștilor privitoare la Kogaion. Dar prozatorul francez mai rezolvă o problemă delicată plecând nu de la datele istorice propriu-zise, deși asocierea Turnului Babel cu Ziguratul lui Marduk construit de Nabopolassar ar plasa povestea, cu aproximație, în anii pitagoreici în care Zalmoxis și-ar fi desăvârșit cunoașterea în școala filosofului și matematicianului din Samos. Identificându-l pe Tibor cu zeul trac retras în peștera din Piatra Craiului, Schmitt tratează cu multă ironie complexul popoarelor mici de a își revendica universalitatea și continuitatea dintr-un soi de purism interpretativ, ceea ce a condus la mistificarea proto cronistă. Merită să atragem atenția asupra acestei fine ironii cu care enciclopedistul francez tratează istoria mistificată, pe cale a deveni armă în confruntarea ideologică:
„Istoricul grec Herodot a fost cel care a vorbit prima oară de Zalmoxis, spre anul 450 î.Ch. Deși a reușit să localizeze teritoriul pe care se găsea, printre geți, o populație tracă trăind pe teritoriul actualei Românii, nu a izbutit să-l situeze în timp – într-un paragraf îl prezintă ca fiind discipol al lui Pitagora, în altul ca trăind mult înaintea acestuia. Sigur e că Herodot a furnizat câteva detalii: Zalmoxis trăia într-un locaș subteran, îi încredința pe toți cei ce stăteau să-l asculte că moartea nu există, dispărea și reapărea cu regularitate. În sfârșit, Herodot a conchis că n-ar ști să spună dacă acest Zalmoxis fusese o ființă umană sau divină.
Grație acestor îndoieli și semne de întrebare, Herodot se potrivea cu descrierea lui Tibor. Ca urmare, fără să fi descoperit mai mult, autorii i-au sporit legenda. În secolele al XIX-lea și al XX-lea, românii l-au făcut chiar o figură fondatoare a identității lor. Acei intelectuali erau adepții protocronismului, o retroproiecție naționalistă care postulează că orice popor are rădăcini proprii mergând până în Antichitate, și chiar în preistorie, fără legătură cu vecinii lui. Lipsiți de orice realism, protocroniștii au transformat societățile plurietnice din trecut în societăți monoetnice pure; astfel, anumiți protocroniști au stabilit o filiație directă între gali și francezii de astăzi, între goți și suedezii din contemporaneitate. În România, în special în timpul dictaturii lui Ceaușescu din secolul XX, s-au găsit câțiva care să recurgă la Zalmoxis, «Bătrânul Zeu»“. (p.98)
Ironia care salvează istoria de mistificări lovește chirurgical în chiar purtătorii convingerii protocroniste. Schmitt construiește profilul bătrânului Tibor, vindecătorul, în consonanță cu dialogurile lui Platon, cu arhicunoscutul pasaj din învățătura socratică din Charmides, depotențând povestea de orice posibilă dezvoltarea în direcția ideologiei.
În cel de-al treilea volum al seriei, Soare întunecat, Tibor se regăsește în ipostaza lui Imhotep, Superiorul Secretelor, care și-a dezbrăcat anterioara piele de personaj speriat de alunecarea ideologică: „Zalmoxis… Am aruncat personajul undeva, în timp. Devia periculos. Până la urmă chiar ajunsese să mă sperie“ (p.198). Cu aceeași ironie, Schmitt deconstruiește și personajele biblice. O făcuse în volumul secund cu Abraham, o va face în cel de-al treilea volum al aventurii istorice cu Moise. Într-un Egipt liberal din cea de-a treia dinastie, în Memfisul din vremea lui Suzer sau Djoser, proaspăt urcat pe tron după moartea lui Meri-Uzer-Ra, Noam pătrunde în viața orașului și în viața de curte și îi urmărește ascensiunea legiuitorului evreu până la ieșirea din Egipt, călătoria prin deșert, moartea lui Moise și confruntările pentru Canaan, pentru a se reîntoarce în piramida construită de Imhotep la ceremonialul trecerii faraonului în veșnicie. În capitala celor două regate, un Noam mai îndepărtat decât oricând de ceilalți călători nemuritori prin timp, îndreptând istoria, pătrunde în povestea moravurilor unei societăți care opune liberalismul (inclusiv sexual) al egiptenilor unui ortodoxism tenace al evreilor. O repovestire a unei lumi efervescente, dezbrăcate de purismul interpretărilor istorice clasice și de subiectivismul interpretărilor teologice, face din Soare întunecat un volum la fel de alert, de interesant și de plăcut de urmărit, în derularea epică, precum precedentele două. În ciuda numeroaselor întreprinderi practice ale lui Noam, de la furnizor la plăceri carnale până la însoțitor al carcasei de carne în procesul mumificării, interesul lui Schimtt rămâne același, de tezaurizare a cunoașterii umanității, de data aceasta prin intermediul scrierii hieroglifice egiptene:
„[…] zilele mi le dedicasem învățării hieroglifelor de la acel bătrân. Mă pretinsesem instruit, dar nu fusese decât fanfaronadă, în realitate sarcina mă depășea. Cândva, scrisul restrângea tot ce era de povestit; de acum, cu prețul a mii de detalii complexe, exprima totul. Aliajul semne-imagini și semne-sunete evoluase; multe simboluri desemnau mai degrabă limba decât obiectele. Pe când idiomul vorbit pe malul Nilului avea și vocale, și consoane, transcrierea se dovedea consonantică, nu vocalică, drept care consoanele erau înscrise, vocalele rămânând de ghicit.
Desenele câștigaseră în finețe, subțiri, dar vizibile, Erau și aliniate, și suprapuse – lectură orizontală, lectură verticală –, cu grija de a arăta frumos.“ (pp.86-87)
povestea lui Noam, nu doar aceea a parcursului epic fascinant, care deschide interpretări multiple asupra marilor cărți ale umanității (de fiecare dată până acum cu centrul de greutate în Vechiul Testament), ci mai degrabă a parcursului identificării clasificatorilor semantici în acest episod al învățării scrierii egiptene, al învățării codului cultural al descifrării noului context expus în povestea umanității. Atenția asupra acestor detalii privitoare la pattern-ul cultural (însemnând deopotrivă și o lectură a civilizației în care are loc plonjonul cultural) care devine grila de lectură a istoriei umanității este esența scriiturii lui Schmitt. E în această scriere o rafinată pătrundere spre esențe (acum spre sufletul egiptean, altcândva spre sufletul ca loc comun al proiecției de natură etnopsihologică și civilizațională), care face credibilă povestea nu din perspectiva rătăcitorului printre milenii Noam și a celorlalți nemuritori, ci ca ilustrare a nemuririi unei memorii culturale. În special prin acest al treilea volum din călătoria prin memoria umanității, apropierea de romanul lui Adam și Eva al lui Liviu Rebreanu devine evidentă. Poveștile rătăcitorilor Noam, care nu își pierde numele, și Unamonu, care călătorește în metempsihoza prozatorului român, sunt convergente, concrescute pe osatura acelui pattern cultural și civilizațional pe care îl devoalează. Nu pot să nu îmi exprim dezamăgirea pentru lectura superficială la noi a romanului pe care Rebreanu îl consideră cea mai importantă carte a sa, în condițiile în care povestea cuplului arhetipal are aceeași strălucire ca aceea a călătoriei pe care o propune la un secol distanță Eric-Émmanuel Schmitt prin seria La Traversée des Temps (Străbătând secolele).