The Soul of the World (2014), ca și On Human Nature (2017), reprezintă ajustarea în volum a unor conferințe pe care regretatul filosof britanic Roger Scruton le-a ținut în mediul universitar, de data asta la Facultatea de Studii Teologice din Cambridge. Deloc pretențioase în formulări, fără încărcătură bibliografică greoaie și inutilă (citările sunt mai degrabă mențiuni necesare parcursului argumentativ), evitând pe cât posibil ariditatea și prețiozitatea conceptuală (stilul lui Scruton a fost, de altfel, mereu pragmatic, clar și abordabil), cele 8 eseuri din volum abordează multidisciplinar chestiuni legate de religie și de credință. Astfel, Dumnezeu nu e doar un subiect al teologiei clasice creștine (sursele sunt în majoritate biblice, catolic-medievale și protestante), ci și un mister care poate fi întrevăzut prin științele cognitive și neurologice, prin teoria muzicii și a arhitecturii, prin psihologie, lingvistică, metafizică și antropologie generală, prin perspective care privesc intenționalitatea comunicării, dualismul cognitiv, fenomenologia, dreptul, politica și mitologia. Așa cum o spune autorul însuși, argumentele sale „lasă loc, într-o anumită măsură, viziunii religioase despre lume, dar se ferește să justifice doctrina sau practica vreunei credințe anume“, de unde evidența că anumite puncte de vedere din alte arealuri umaniste pot genera și elaborări teologice. Această interdisci plinaritate a caracterizat mereu discursul acestui ultim conservator al filosofiei moderne europene, în bătălia tot mai grea cu devalorizarea, demitizarea și dezontologizarea gândirii contemporane, venite dinspre curente precum evoluționismul, structuralismul, corectitudinea politică, relativismul și toate derivatele lor actuale, eșuate în filosofiile de tip cancel culture și woke.
Mă voi referi succint mai jos doar la două dintre eseurile volumului, mai precis la primul și la ultimul, care abordează direct chestiunea credinței și a prezenței unui Dumnezeu pe care teologia îl descrie mai degrabă prin negații (apofatic, cum se zice), dar pe care sufletul uman îl percepe, ca mister adânc, ca prezență certă, prin mult mai multe instrumente decât cele ale teologiei. Exact inefabilul acestor percepții, exact imprescriptibilitatea și incoerența lor epistemologică dau subiectul acestor texte pline de volute și reverențe către marea tradiție a gândirii umane, de la antici la recenți.
Textul din deschidere, Credința în Dumnezeu, pornește de la ideea că nevoia emoțională de sacru există și în comunitățile care nu sunt explicit religioase sau chiar în cele care sunt laice. Împrejurări-limită precum războaiele sau crizele scot la iveală nevoia de sacrificiu al unora pentru binele comun al celor mulți, așadar sacrificiul generează sens și salvează continuitatea grupului prin superioritatea morală exemplară a celor sacrificați. Biologicul pur, adică lupta pentru supraviețuire, strategiile reproductive și tabuizarea nu pot explica deplin faptele sociale din sfera religiei, căci apercepțiile mentale sunt tot mai complexe și adesea tot mai puțin legate de stricta existență fizică. „A explica religia în termenii funcției sale reproductive înseamnă a lăsa neexplicat și, în fond, neobservat nucleul propriu-zis al fenomenului: gândirea religioasă, caracterul intențional al nevoii de sacrificiu, al nevoii de a venera și de a asculta, al înfiorării celui care se apropie de lucrurile sfinte și interzise, care se roagă să i se dea voie să se apropie.“ Poate că încă nu știm cum se manifestă transcendența în empiric, dar putem observa comportamentul și gândirea din preajma apropierii de lucrurile considerate sacre, de dincolo de uman. În acest sens, susține Scruton, narativele religioase nu se opun celor științifice, pentru că modul religios de a fi are o intenționalitate ce vine din conștiința misterului, dintr-o prezență inexplicabilă empiric cu instrumentele fizicii, ale chimiei, biologiei sau cosmologiei. Chiar dacă cere o anume interpretare (tradusă prin rit, prin dogmă sau prin povestea mitului), apropierea de sacru are caracter de auto-evidență, de revelație, de prezență reală. Această prezență nu e cea a unei „fantome fugare sau a unei viziuni“, ci „a unui subiect, a unei persoane întâi singular căreia putem să i ne adresăm, pe care o putem implora, cu care putem să discutăm și pe are o putem iubi“. Istorici ai religiilor ca Tylor, Frazer, Durkheim, Freud, Girard nu pot explica sacrul doar prin teorii ale magiei, ale conflictului, ale violenței, ale totemului sau tabu-ului, cel puțin n-o pot face și pentru religii evoluate precum creștinismul, islamul sau iudaismul. Cheia religiei e intersubiectivitatea, comunicarea cu un Dumnezeu non-empiric, revelat din afara lumii, dar care există aici și acum și cuprinde toată ființa celui care i se dăruiește și care vrea să-l cunoască în modurile specifice unei asemenea cunoașteri. În termeni kantieni, lumea poate fi cunoscută doar înăuntrul ei, într-un mod limitat de categoriile intelectului, nu în și din afara ei, căci asta ar presupune un subiect transcedental, nefenomenal, iar o asemenea perspectivă e imposibilă pentru om. De aceea se naște posibilitatea unui Dumnezeu din afara lumii, căci El e dincolo și nu e demonstrabil aici. Experiența religioasă este fereastra spre transcendental, spre imposibil, spre întâlnirea cu un Dumnezeu ascuns acestei lumi, dar cu existență deplină dincolo de ea. În acest sens, experiența religioasă nu e o iluzie, ci e trăirea unui mister insondabil, greu de explicat prin perspectiva cosmologică a religiei (narativele despre creația lumii și a omului, despre natura divinității etc.) sau prin cea științifică (teorii ale fizicii, biologiei etc.), dar explicabil din perspectiva psihologică a nevoii de adresare Eu-Tu. „Acest «a ajunge dincolo» al momentului religios nu este diferit, după părerea mea, de aspirația spre transcendent a rațiunii înseși. În cele din urmă, cele două căi, cea cosmologică și cea psihologică, se îndreaptă spre aceeași destinație, o destinație aflată la orizontul îndepărtat al lumii noastre.“
Eseul care închide volumul se numește În căutarea lui Dumnezeu și reia mai aplicat problema dualității cognitive, a înțelegerii lumii prin cele două perspective diferite. În chestiunea de mon strabilității prezenței lui Dumnezeu în științele empirice și-n experiențele religioase, susține Scruton, lucrurile se-ntâmplă cam ca în muzică sau în arta vizuală: muzica rezultă din înlănțuirea unor sunete fizice, dar nu se reduce la această înlănțuire, ea conține propria ei subiectivitate invizibilă, care ni se adresează într-o intenționalitate fără obiect; tot astfel, chipul unui om rezultă din acumularea detaliilor lui anatomice, carnale, dar nu e reductibil strict la ele, alcătuind un subiect cu propria personalitate. De aceea putem spune că sacrul nu e o invenție umană și nu poate fi redus la teorii sociale sau psihanalitice. În fața finitudinii și a morții, a neantului și a distrugerii funcționează ideile de empatie, de iubire, de salvare, de sacrificiu, de speranță. „Acțiunile care ne stârnesc mirarea și admirația, marile gesturi tragice aduse în fața noastră de artă și literatură ne amintesc că există o altă lume în spatele negocierilor noastre zilnice. Este o lume a absoluturilor în care principiile dominante sunt creația și distrugerea, mai degrabă decât acordul, obligația sau legea. Iar anumite experiențe fac ca această lume să irumpă prin vălul compromisului și să se facă cunoscută.“ Riturile, miturile originilor, templele sunt elemente în jurul cărora oamenii se adună atunci când legămintele lor sociale care-i țineau împreună s-au destrămat sau au fost distruse, elemente care conțin răspunsuri la suferințe și oferă o viziune a unei alte ordini, de dincolo de cea care tocmai s-a destrămat. Lumea poate fi exlicată, astfel, în două moduri: unul „al explicației, care caută genuri naturale, conexiuni cauzale și legi universale“, și unul „al înțelegerii, care este «o tragere la răspundere», este o căutare de motive și semnificații“. Sacrul ar putea fi înțeles „nu ca irumperi ale cauzelor supranaturale în ordinea naturală, întrucât ideea unei «cauze supranaturale» este aproape contradictorie, ci ca revelații ale subiectului, ca locuri în care planul lucrurilor în care întrebarea «de ce?» poate fi formulată clar și poate primi un răspuns“. Pentru credincioși, Dumnezeu există, dar se află în afara orizontului cauzal și e rațiunea finală a existenței acestuia. În vremuri când legămintele sociale ale grupului se destramă, Dumnezeu este întrebat „de ce?“ și El răspunde de ce suferim, de ce trăim și de ce murim. „În cuprinsul naturii, există numai cauze. Dar pentru ochiul credinței, acest ansamblu are un télos, un motiv pentru a fi așa cum este. A avea credință înseamnă a crede că teleologia lumii va da seamă și de suferințele mele“. Viața de apoi, afirmă autorul, și ideea de mântuire presupun acceptarea morții și sentimentul că în moarte ne întâlnim creatorul, legat de noi prin promisiuni neclintite. Lui trebuie să-i explicăm greșelile și de la el sperăm să ne primească înapoi, acolo de unde am venit.
Eseurile lui Roger Scruton despre religie nu caută să justifice definitiv nimic, dimpotrivă, vor să delimiteze feluri de a privi (lumea și pe Dumnezeu) care să nu se excludă reciproc. Cele două persective, cosmologic-cauzală și psihologic-teleologică, reușesc asta folosind, prin discernământul filosofului onest, cât mai multe din instrumentele cunoscute ale științelor umane. Ele alcătuiesc sufletul lumii, de când există artă și cunoaștere.