Cine altcineva era mai îndreptățit decât Jean Pruvost să ne arate cum a fost prezentat Marcel Proust, pe parcursul unei jumătăți de secol, în dicționarele enciclopedice ? Universitar, publicist fecund, istoric al limbii, dar mai ales lexicograf eminent, Pruvost a scris o mulțime de cărți despre dicționare și despre lectură, cărți erudite, dar, în același timp, accesibile unui public mai larg. Calități pe care le regăsim în recentul volum intitulat Marcel Proust „psiholog original“ în dicționare. 1920-1960 (Editura Honoré Champion, 2022). Precizarea cronologică din titlu este înșelătoare: în fapt, autorul face incursiuni și în dicționare mai recente, lărgind, totodată, aria semantică a investigației. Să adaug că volumul este prefațat de Thierry Laget, reputat exeget al lui Proust.
De ce „psiholog original“? Pentru că aceasta este eticheta care i se pune lui Proust atunci când romancierul este introdus în 1926, pentru prima oară așadar, în Micul Larousse. O etichetă simplificatoare și, în definitiv, eronată, care va supraviețui totuși, în foarte popularul dicționar, vreme de … treizeci de ani ! Pruvost examinează însă mai întâi modul în care este înfățișat Proust în marile dicționare. Larousse își taie, firește, partea leului. E vorba de o variantă care nu mai există astăzi a celebrului dicționar: Larousse lunar ilustrat. Apărând sub formă de fascicole, pe care cei interesați le puteau achiziționa abonându-se, acest Larousse a cunoscut, timp de cinci decenii, un succes uriaș. Proust pătrunde în dicționar în 1920, printr-un articol amplu consacrat romanului La umbra fetelor în floare. Alegerea se explică: cartea obținuse, cu un an înainte, Premiul Goncourt. Articolul este semnat de Félix Guirand, colaborator de cursă lungă al Editurii Larousse. Ceea ce frapează este seriozitatea analizei, aplicată, nu o dată subtilă, chiar dacă o serie de obiecții ne apar astăzi nefondate. Obiecțiile nu trebuie să ne mire: multă vreme comentatorii au avut o imagine parțială a operei proustiene, se știe că ultimele volume ale ciclului romanesc au apărut după moartea scriitorului. Guirand îi reproșează lui Proust lipsa compoziției (obiecție recurentă, până ce s-a văzut ce arhitectură elaborată are ansamblul) și conchide că avem a face mai curând cu materia unei cărți ce urmează a fi scrisă (reproș ce anticipează, în mod tulburător, chiar mesajul final din Timpul regăsit, când Naratorul decide că poate, în sfârșit, să se consacre scrisului). Altfel, articolul are multe observații fine și arată ce nivel ridicat avea critica literară franceză a acelor ani. O obiecție curioasă pe care o ridică Guirand este că Proust ar fi uneori „indolent“, asta apropo de inadvertențele și contrazicerile care, e drept, nu lipsesc din roman. Trei ani mai târziu, Larousse-ul lunar ilustrat introduce un articol monografic despre scriitor, articol semnat de Jean Hytier, cunoscut scriitor și eseist (a fost și profesor la Columbia). Textul lui Hytier (avea, când l-a scris, doar 23 de ani !) este absolut remarcabil: insistă asupra dimensiunilor filosofice, subliniază profunzimea analizei psihologice, iar obiecțiile sunt previzibile (și pot fi rezumate prin fraza finală: Proust „a adus romanului modern o materie nouă, căreia însă nu i-a dat formă. Este exploratorul unei lumi necunoscute pe care n-a știut să o ordoneze“).
Proust revine în Larousse-ul lunar ilustrat atunci când sunt recenzate un volum de corespondență și cartea pe care i-o consacră Martha Bibescu. Un moment de răscruce este anul 1931, când dicționarul încredințează articolul despre romanul francez contemporan lui Georges Lecomte, eseist, romancier, academician, care în rândurile dedicate lui Proust nu-și drămuiește elogiile și vorbește despre excepționala influență pe care creatorul lui Swann o exercită asupra literaturii contemporane. Dicționarul începe să înregistreze și volumele de corespondență, tot mai numeroase, precum și aparițiile postume, cum ar fi Jean Santeuil. Tonul s-a schimbat, obiecțiile se răresc, elogiile devin tot mai vibrante. Schimbarea de perspectivă este marcată decisiv de articolul despre Proust din Marele Larousse enciclopedic în zece volume, articol apărut în 1963 și semnat de binecunoscutul André Maurois. Judecata critică e acum fără echivoc: „Marcel Proust domină istoria romanului în secolul XX, așa cum Balzac a dominat-o în secolul XIX“. Iar tușa finală indică una din direcțiile cele mai fecunde ale exegezei proustiene din ultimele decenii: „… viața așa cum se scurge este doar timp pierdut, timpul nu poate fi cu adevărat regăsit, nici salvat, decât sub aspectul eternității, care este și cel al artei“.
Și Micul Larousse, care își propune să ofere o informație minimală, a reflectat această schimbare de perspectivă. Iată ce spune ediția din 1952: „Autor al unui vast roman. În căutarea timpului pierdut este evocarea amintirilor personale ale autorului care analizează cu o extraordinară subtilitate toate sentimentele sale, precum și pe acelea ale persoanelor pe care le-a frecventat. Această operă a avut o influență considerabilă“. Suntem departe de acel stupid „Marcel Proust, psiholog original“ ! Ediția din 1968 reflectă în și mai mare măsură orientarea pe care o luaseră studiile proustiene: romanul ilustrează ideea că „opera literară are drept scop să regăsească, dincolo de scurgerea sterilă a vieții cotidiene și mondene, universul reflectat de către spirit și considerat sub aspectul eternității, care este și cel al artei“. Jean Pruvost examinează, firește, și alte dicționare enciclopedice din secolul trecut: unele fără valoare (Micul Simon) altele notabile (Quillet, Robert), dar care nu aduc elemente noi.
Ultimele capitole ale cărții sunt eseistică pură și, completez imediat, eseistică briliantă. Pruvost urmărește astfel cum au evoluat termenul (adjectiv, iar apoi și substantiv) proustian. Căutarea se face acum în marile dicționare, Tezaurul limbii franceze, Marele Robert și Dicționarul Academiei Franceze, căutare facilitată de posibilitățile pe care le oferă informatica. Nu mai puțin revelatoare și savuroase sunt demersurile similare privind madllena, localitatea Illiers-Combray și minunata formulă (metaforă erotică) „a face cattleya“. Pruvost confirmă că are nu numai imaginație și sensibilitate literară, dar și mult umor. Jocul citatelor pe care ni-l propune în aceste pagini este realmente încântător. Și, cum frumos spune Thierry Laget în prefață, lui Proust – care obișnuia să consulte dicționarele – i-ar fi plăcut cu siguranță cartea lui Pruvost. Pentru că, adaugă Laget, „un dicționar nu e oare o vastă și multipolară căutare a timpului pierdut, care reconstituie, și ea, intermitențele inimii?“