În 2008-2009, ani grei pentru mine, am scris o carte intitulată
Despre doliu. Îmi propusesem să evadez din realitatea insuportabilă,
plonjând într-un univers despre care nu știam nimic: cel al kadiș-ului,
rugăciunea evreiască de doliu rostită de fiu, timp de un an, după
moartea tatălui. Mai precis, așa-numitul „kadiș al orfanului“, ale
cărui etape le-am parcurs citind, comentând și încercând să înțeleg
extraordinarul jurnal al lui Leon Wieseltier, Kaddish. Ceea ce a
urmat a fost pentru mine o experiență nu doar culturală, ci și umană
ieșită din comun. Volumul recent publicat de Ioan Stanomir, „Mama.
Un jurnal al dragostei și al despărțirii”, mi-a amintit de câteva pagini
care încheie cartea mea scrisă pe marginea „travaliului de doliu“ al
lui Leon Wieseltier. Am simțit nevoia să le decupez, să le republic
și să le ofer celor care au pierdut pe cineva drag. Precum și celor
care cunosc chiar acum, în Ucraina, frica, foamea, durerea, disperarea
și tragedia. Astfel de rânduri negre pot
să ne aducă în minte și cât de norocoși
suntem, și cât de ușor se poate pierde
totul. Cer cititorului îngăduința de a
reproduce articolul din carte aproape
în întregime.
Această ultimă zi a fiului
îndurerat – o zi de peregri –
nări, neliniști, meditații,
contemplând narcisismul
durerii și gândindu-se la
«energia morală a doliului»
– e asemănătoare unei treceri prin propria
viață. Un concentrat al existenței spirituale
niciodată analizat cum se cuvine, până la
capăt. O singură oprire, în acest șuvoi ame –
țitor, un singur moment de răgaz: «Reîn –
torcându-mă în redacție, mă opresc într-o
piațetă în care se află statuia lui Longfellow.
O insulă în toiul traficului, dar tocmai de
această insulă am nevoie. Bătrânul poet stă
sever deasupra mea. Mâna dreaptă i-a căzut
peste brațul scaunului, iar în mâna stângă
ține o carte. Se gândește la ceea ce abia a citit
sau uită ceea ce a citit. Stau sub un copac
golaș, pe o bancă de lemn cu semnele iernilor
trecute pe ea și mă uit la porumbei. Mintea
mi se golește. Sunt dincolo de orice gând.
Sunt conștient că sunt conștient. Știu doar
că ceva există și că nu totu-i nimic. Acesta e
foșnetul ființei. Trece repede și mă întorc la
lucru».
Foșnetul ființei: un an întreg de suferință,
eforturi și luptă cu inerția, căderi și reveniri
pe orizontala existenței pentru a auzi acest
sunet ireal, dincolo de rațiune, în plină zonă
a simțurilor. O minte golită și un corp golit:
iată rețeta metafizicii desfășurate pe partea
dinspre noi a neantului, descoperită din
întâmplare. Restul e supunere la reguli și
revoltă împotriva regulilor. Nu e nici mult,
nici puțin. Dar cu siguranță nu e totul.
Apoi, cuvintele expiatoare ale rugăciunii
– «i-am luat povara de pe umeri» – și lunga
liniște intersectată de sunete, rugăciuni,
rememorări, suspine, binecuvântări. Tatăl,
sora, mama. Viii și morții.
Kaddish-ul lui Leon Wieseltier se încheie
cu o tabula gratulatoria ce cuprinde numele
celor care, pe parcursul anului de doliu, au
fost alături de fiul în suferință. Lista începe
cu rabinii întâlniți în sinagogi și continuă cu
prietenii, rudele, cunoscuții sau colegii care
i-au stat alături. Unii sunt oameni de rând,
alții celebrități, unii sunt încă vii, alții trecuți
în lumea de dincolo. Penultimul rând cuprinde
numele surorii, al fiilor și soțului ei. Iar ultimul,
singur, decupat în imensitatea albă a paginii
de carte, pe cel al mamei.
Stella Wieseltier.
Un nume care trebuia să stea singur,
purtând greutatea tuturor personajelor invocate, și atârnând, la rându-i,
primejdios, amețitor, deasupra părții nescrise a paginii, ca pe buza unei
prăpastii. E numele care face legătura între tărâmul de aici și tărâmul de
dincolo, așa cum a mai făcut, aducându-l pe lume pe copilul Leon. E numele
care, în această carte, leagă lumea neființei de partea noastră de cer. Astfel
încât, cartea despre moartea tatălui este, inevitabil, o carte despre viața fără
de sfârșit a mamei.
În noiembrie 2001 mă aflam la New York, într-una din reprizele de
cercetare academică atât de generos oferite de Tony Judt la New York University
– Remarque Institute. Trecuseră abia două luni de la atacul asupra Turnurilor
Gemene și America nu-și revenise din șocul resimțit în senina zi de septembrie
când o întreagă civilizație a fost îngenunchiată de violența inimaginabilă a
barbariei. Trăiam cu un amestec de revoltă și durere incredibila crimă, petrecută
sub privirile încremenite ale unei întregi planete. Nu pot nici acum să desprind
acele zile de My City of Ruins, sfâșietorul cântec al lui Bruce Springsteen, sau
de cuvintele în care palpită durerea omului obișnuit să se revolte de cinci mii
de ani, „Did you go crazy / Or did you report/ On that Day/ They wounded
New York?“, ale nepotul de rabin din Cracovia, Leonard Cohen.
Făcusem în așa fel încât într-un long week-end să ajung la Washington.
Aveam cu mine câteva exemplare din traducerea românească a Kaddish-ului,
datorată Magdei Teodorescu, sub egida Editurii Polirom. Scrisesem prefața
cărții. Coperta cuprindea fotografia unei uși vechi, cu vopseaua scorojită,
aproape putredă, fără clanță. Leon a fost încântat de metafora sugerată de
acel obiect vechi, inutil. «Uite, asta e Tradiția: o ușă fără clanță. N-o poți
deschide decât dacă devii tu mânerul!» I-am adus și câteva fotografii – vechi
cărți poștale din colecția Adrianei Babeți – cu imagini din orășelele poloneze
din care proveneau părinții săi. La întâmplare, luasem și mai multe fotografii
ale vechii Timișoare. Fotografii alb-negru, sepia ori colorate cvasi-manual,
stampe încremenite dintr-o lume demult apusă. «Mama o să se bucure enorm»,
mi-a spus Leon, cu o gravitate bruscă în glas.
M-am întors la New York duminică seara. De la Penn Station până în
Washington Square am mers pe jos – eram în plină «vară indiană» – trăgând
după mine geamantanul cu rotile plin cu
cărțile pe care, ca întotdeauna, mi le dăruise
Leon. Locuiam pe Bleeker Street, dar, ajuns
în dreptul clădirii lui Remarque Institute, am
urcat să văd ce mesaje îmi sosiseră în zilele
cât fusesem plecat. Primul lucru care mi-a
atras atenția a fost lumina roșie care pâlpâia
a telefonului. Era un singur apel. Surprins,
am auzit vocea lui Leon: «Sună-mă. Am să-ți
spun lucruri interesante».
A răspuns imediat. «E halucinant. N-ai
să mă crezi, dar am chemat-o pe mama să-i
spun de traducerea românească a cărții. Am
pomenit de fotografii și de Timișoara și ea a
zis imediat: ‘Ah, dar eu am fost la Timișoara!
Am stat acolo câteva luni, în 1939, când am
luat primul tren din Cracovia care ne-a dus,
pe unchiul meu și pe mine, până s-a oprit!
Aveau niște magazine foarte frumoase’».
Am încercat, cu ochii minții,
să refac, luni în șir, traseul
acelei fete dezorientate,
abia ieșită din adolescență,
care-și pierduse țara și
liniștea, urcând împreună
cu unchiul cam scrântit – «Era un fel de rabin
itinerant, care naveta neobosit între Cracovia
și Palestina» – în trenul în care se buluceau
de-a valma, de frica armatei germane, femei
și copii, bătrâni și ologi, bogați și săraci,
bolnavi și sătui, oameni până atunci fericiți
sau deja cu frica morții în oase. Din toate
acele zile de suferință și durere supraviețuise
doar amintirea frumoaselor magazine
timișorene Traxler, Arendt, Weisz, Babcsany,
Bleier, Herzog. Nici o durere, nici o părere
de rău. Doar uimirea că acel cuvânt misterios,
Timișoara, revenea, Atlantidă scufundată și
readusă la suprafață, rostit de propriul ei fiu.
Am încercat să-mi închipui uimirea și spaima
și oroarea din ochii ei, să-mi imaginez drumul
prin confuzia unui imperiu care nu mai era,
Galiția, Moravia, câmpia Panonică, Transilvania
și Banat. Setea și foamea pe care le îndurase
– «Eram doar cu rochia de pe mine» – și deruta
când va fi coborât din tren în orașul necunoscut,
în care se vorbeau curent trei-patru limbi,
dar în care nimeni nu se grăbea să intre în
vorbă cu tine. M-am gândit la zilele și nopțile
ei într-o țară străină, cu oameni așezați, dar
reci, civilizați și apăsat-indiferenți.
Cu toate acestea, nu-mi pot reprima
gândul c-a fost fericită la Timișoara. Mi-o
închipui exuberantă, plimbându-se pe străzi
cu ochii la casele în care simțeai parfumul
vienez, grația acum aproape stinsă a Împărătesei
Sissi, al cărei duh continua să plutească la
doar câteva sute de kilometri spre Vest. Îmi
imaginez lungile după-amieze de duminică,
încremenirea contondentă a străzilor pustii,
tăcerea germanico-ungurească a puținilor trecători ce spărgeau tabuul
somnului de după-amiază, o văd glumind cu alte fete polono-evreice, șușotind
și râzând. O văd copleșită de melancolie, dar revenindu-și repede și privindute
intens în ochi, uimit-întrebătoare, cu zâmbetul gata să se transforme în
râs ori, dimpotrivă, încremenind în timp ce mâna stângă adună la spate părul
negru, gata să-i acopere fața. Ochii îi strălucesc, iar uneori se rotunjesc întro
privire intensă, cafeniu-cenușie, alunecând scurt-îndurerată de-a lungul
străzilor. O văd, alteori, stând minute în șir privind pe geam, cu fața sprijinită
în palma stângă, în timp ce mâna dreaptă se mișcă pe conturul invizibil al
unui gând știut numai de ea.
În acest timp, silueta prăfuită a unchiului rabin o însoțea bombănind
și vorbind cu o lume invizibilă. N-am aflat niciodată cum arăta acel unchi,
dar mi-l închipui așa cum era Leon când l-am văzut prima oară: deșirat, abulic,
hipnotizat de-o lumină stranie ce se prelingea dintr-un univers ce se construia
chiar atunci, umblând ușor împleticit în cizmele de cow-boy descins din
romanele lui Cormac McCarthy.
S-ar putea să mă înşel, şi toate acestea să nu fie decât aburul unor
întâmplări imaginare şi-al unui nume care încheie o lume şi o carte“.