În vie
Tot mai miroase viea a tămâios și coarnă,
Mustos a persici coapte și crud a foi de
nuc…
Vezi, din zăvoi sitarii spre alte veri se duc;
Ce vrea cu mine toamna, pe dealuri de
mă’-[ntoarnă?]
Nu e amurgul încă, dar ziua e pe rod
Și soarele de aur dă’n pârg ca o gutuie.
Acum – omidă neagră – spre poama lui se
suie
Târîș, un tren de marfă pe-al Argeșului
pod.
Cu galben și cu roșu își coase codrul iia.
Prin foi lumina sboară ca viespi de
chihlimbar.
O ghionoae toacă într’un agud, și rar
Ca un ecou al toamnei răspunde tocălia…
S’a dus. Și iarăși sună… și tace. Dar aud
– Ecou ce adormise și-a tresărit deodată –
În inimă cum prinde o toacă’ncet să bată
Lovind în amintire ca pasărea’n agud.
(din vol. Pe Argeș în sus, 1923