Cumpăna nopții
Sunt oprit din lucru, mi‐e silă de fraze,
nopțile din palmă mor printre hârtii,
mi‐e sângele mai vârstnic de extaze
şi privirea stoarsă de privelişti gri.
Doamne, dă‐mi putere să fiu mut lângă femeie, dă‐mi în suflet câmpuri să alerg haihui,
fă din vagi înfrângeri zmeie pe‐alizee,
dă‐mi răbdarea lungă a lui nimănui.
Eu ştiu o umbră
Mă smulg din carne şi din rădăcini,
să mă destram prin glas în vânt –
şi sunt uşor de‐atâtea vini,
şi necuprins de doliu şi cuvânt.
Mi‐e vorba măsurată părăsind femeia,
un fluier fără cântec, noapte oarbă,
eu ştiu o umbră‐n brazi şi la aceea
o să mă‐ntorc, în cetină şi iarbă.
Ruga fierarului
Doamne, dă‐mi un ochi de soare
să torc fir de bronz pentru greblat,
dă‐mi din lăstărişul forței Tale
râvnă‐n meşteşugul ce mi‐ai dat.
Fă din fier să crească bogății,
țărna să se facă portocale –
şi să coacem roada sântelor‐mării
la zeițe tinere în poale.
Doamne, dă‐mi şi rodii, pâine caldă, vin,
strigătul copiilor ce‐aşteaptă
să se işte‐n aer de pe şoldul plin,
ca să‐mi ducă sângele în faptă.
Elegie
Sunt pleoapele grele de‐a umbrelor silă
şi carnea amară de sens interzis –
de zgomot, de fum, de carbon, de argilă,
de fețe pictate în griuri, închis.
Şi doare auzul de vorbe‐mplântate
ca faruri în noaptea de glod cântător –
şi piere lumina‐n perdele lăsate,
şi vorbele spuse vreodată mă dor.
Rugă
Dă‐mă jos din prag de iarnă în copil,
dă‐mă din octombrie în april,
dă‐mă din zăbavă în febril,
fă‐mă, Doamne, pentru‐o noapte Will.
Dă‐mi putere pân‐la capăt, dă‐mi,
dă‐mi iubire şi copii mai dă‐mi,
cât exist nu mă opri la vămi –
dă‐mi putere pân‐la capăt, dă‐mi.
Joc de aer
Mor iedere în aer şi‐n moartea lor te simt,
cum vii şi tot vii şi te‐nchizi în priviri
şi cum sapi în albastru cu rugi de argint
şi rămâi lângă mine şi rămân şi te miri.
Şi te frângi, eşti pe cruce, şi aştepți, şi aştepți,
cad păduri între noi sub un cer foarte trist,
şi sfârşeşti în tăceri, şi sfârşesc în îngheț,
şi‐amândoi ne‐adunăm în lumina lui Crist.
Dar de‐ai fi, uite aici, fără gând
şi de‐ți cer să mai fii, să tot fii,
poate eşti şi vei fi până când
tu şi eu vom pleca în copii.
Gri
E‐atâta gri în vorbă şi port atâta gri –
prieteni gri veghează pe alți prieteni gri,
nesomnuri gri în sânge brăzdează urme gri…
Citesc aceeaşi carte cu glas de ceară gri,
cad păsări amețite înfrânte de tării,
e‐o slujbă ne‐ntreruptă cu‐obositorul gri…
Un zgomot gri se‐aşază pe‐acoperişuri gri,
în anotimpul leneş al unor naşteri gri,
e geamul gri şi uşa şi umbrele sunt gri…
Atâta dor de iarbă cu gri în ochi eman
că‐mi vine să las totul de gri şi pentru gri
şi să mă duc în ceață, la fratele‐mi cuman.
Stare de târziu
Doamne, adu‐mi calul cel plecat în nori,
ia‐l de frâu şi vino să‐mi asculți un gând:
eu m‐am tot născut de‐atâtea ori –
adu‐mi calul, Doamne, calul alb şi blând.
Mă grăbesc, Părinte, vreau să plec cu el
într‐o lume mare, cu tăcerea‐n geamuri,
să crească înserarea lină pe‐un inel,
dintr‐o coapsă crudă oglindită‐n hamuri.
Adu‐mi calul, Doamne, cel tăcut ca piatra –
l‐am mânat să pască nouri în april –
vreau să‐alerg pe coama‐i cu tăcerea toată,
nu mai vreau, Părinte, să mă‐ntorc copil.