Chiar când mă lamentam că proza noastră a cam ratat marile mișcări sociale din ultimele decenii (începând chiar cu 22 decembrie), Gabriela Adameșteanu vine să mă contrazică, publicând un roman, Voci la distanță, a cărui problematică este strâns legată de pandemia prin care am trecut nu cu mult timp în urmă.
Pandemia a fost, desigur, un eveniment global, care a afectat până și cele mai îndepărtate colțuri ale globului. Însă fiecare țară a reacționat într-un mod propriu, ceea ce a generat spectre diferite de reacții sociale. Miza autoarei Vocilor la distanță a fost să surprindă efectele unui asemenea moment de anomie socială la nivelul individului și, totodată, pe fondul seriei de romane începute cu Drumul egal al fiecărei zile, să insereze aceste comportamente individuale într-un tablou social mai larg. Exponențial, de prisos să adaug, pentru spațiul românesc.
Elementul de legătură cu Fontana di Trevi și celelalte romane ale seriei este personajul Letiția Branea. Scriitoare și jurnalistă, aceasta pare un soi de alter ego bizar și îndepărtat al autoarei, care a preferat să-i atribuie o serie întreagă de trăsături defavorabile (cum ar fi permanenta obsesie și alergătură după restituiri de imobile, pe bază de drepturi reale sau inventate). Efectul nu constă numai în îndepărtarea referențială, ci și în conturarea unui personaj credibil, care străbate spațiul unor romane, altminteri destul de diferite și ca formulă, și ca miză. De asemenea, nefiind vorba despre transfigurarea unor împrejurări biografice concrete, romanciera își poate permite să „mute“ personajul, dintr-un rol principal într-unul secundar și înapoi. Chiar și în interiorul aceluiași roman, cum se întâmplă, de altfel, și în cel de față.
Voci la distanță este alcătuit din două părți. Cea dintâi, intitulată Țara urșilor, conține o relatare la persoana a treia a experienței pandemice a doctoriței Anda, care-și petrece lunile de carantină și stare de urgență într-o stațiune montană de pe Valea Prahovei. Relatarea este întreruptă regulat de confesiuni ale celei care, nemaiputând călători, ține legătura cu prietena Letiția și cu familia mai ales telefonic. Gabriela Adameșteanu surprinde cu acuitate starea de (auto)recluziune și efectele ei în plan social: alienarea, mutarea relațiilor personale la telefon și în spațiul virtual, diminuarea contactelor sociale până la spaima de celălalt: într-un cuvânt, atomizarea societății. Cum pandemia a restricționat drastic libertatea de mișcare – chiar și după apariția vaccinurilor –, în roman nu se întâmplă mare lucru. Epicul, atât cât este, este mediat fie de convorbirea telefonică (Anda vorbește când cu Letiția, când cu fiica ei și cu alți cunoscuți), fie de rememorarea inevitabilă a trecutului mai apropiat sau mai îndepărtat, în condițiile izolării și ale restrângerii activității. Anda este oricum pensionară și, chiar dacă se împacă greu cu trecerea ei în categoria „bătrânilor“ – odată cu stabilirea regulilor de carantină, apoi de vaccinare –, se supune restricțiilor și își asumă, în cele din urmă, condiția.
Trebuie spus că romanciera a încercat să surprindă nu doar efectele sociale, ci și pe cele psihologice ale pandemiei. Ideea de „voci la distanță“ de acolo vine: măștile, chiar dacă au contribuit la scăderea incidenței cazurilor de infectare cu covid-19, au produs, într-o anumită măsură, o depersonalizare a fiecăruia dintre noi. Azi poate că ne amintim mai greu cum arăta strada în primele luni de pandemie, când trecătorii erau puțini, iar fețele erau acoperite de măști. Gabriela Adameșteanu a intenționat nu doar să evoce – prin convorbirile dintre Anda și Letiția, ca și prin vocea discretă a naratorului/oarei – acele momente când întreaga societate românească s-a clătinat, sub spectrul unui dușman invizibil și insidios, care amenința să provoace o catastrofă. Ea a reușit să surprindă, prin însăși formula romanului, acea atmosferă de teroare difuză și înstrăinare. Personajele sunt, prin urmare, construite estompat, pe o tehnică de „sfumato“, trăind înainte de toate nu ca ființe vii într-o rețea de relații complexe, ci mai ales prin mărturiile pe care, sub formă de convorbiri telefonice și confesiuni în fața calculatorului, le lansează către cititor. Impresia este, uneori, de mesaje închise într-o sticlă și aruncate în mare de niște naufragiați îndepărtați.
Din păcate, acesta este și un neajuns al romanului. Împreună cu o nefericită alegere a onomasticii personajelor – care poartă nume asemănătoare: Anda, Sandi, Alecu, Alex –, relativa indistincție a personajelor duce la confuzia vocilor narative. Cititorul are dificultăți în a deosebi, de la un număr de pagini încolo, cine vorbește și despre cine, mai ales că Gabriela Adameșteanu are o apreciabilă capacitate de a construi confesiuni de o oralitate autentică. Însă o oralitate pe palierul mediu al discursului burghez, de unde acumularea (care nici ea nu ajută la individualizarea vocilor) de convorbiri și reflecții banale, cum vor fi fost cu sutele de mii pe durata pandemiei, despre virus și vaccinuri, despre măști și măsurile de izolare sau despre comportamentul clasei politice de ieri și de azi. Dincolo de sugestia atmosferei pandemice, textul devine destul de greu de urmărit pe alocuri, în special în partea întâi.
Este, în contrapartidă, remarcabilă cuprinderea socială a romanului Voci la distanță: personajele, fără să fie intelectuali de vârf, sunt niște receptacole avizate ale convulsiilor prin care a trecut societatea noastră în ultimul deceniu și jumătate. Convulsii pe care, fără să vrem, pandemia le-a scos la suprafață: Anda, de pildă, este o observatoare sagace, chiar dacă numai cu coada ochiului, a comportamentului politicienilor, ca și al setei de parvenire de care este cuprinsă lumea românească. Stațiunea vizitată frecvent de urși – Bușteni, după detaliul castelului a cărui poveste constituie pretextul părții a doua a romanului – se umple de vile și de burtăverzimea tranziției, însă edificiul social e fragil și se clatină la prima amenințare mai serioasă, cum e pandemia.
Îmi place, ca și în Provizorat și Fontana di Trevi, atenția proaspătă, de jurnalistă, a Gabrielei Adameșteanu față de poveștile din spatele unei fațade de imobil sau din spatele unui eveniment relatat la televizor. Comentariile personajelor din Voci la distanță pe tema exilului românesc, de pildă – inevitabile în condițiile în care atât Letiția, cât și Delia și Liviu, copiii Andei, sunt plecați peste hotare –, mi se par pătrunzătoare și edificatoare pentru psihologia noastră colectivă: curajoși și nemulțumiți de orice în țară, de pildă, românii devin docili și obedienți imediat ce ajung în Occident…
Cum-necum – iar aceasta e al doilea neajuns al romanului –, autoarea schimbă complet modalitatea narativă în cea de-a doua parte. Letiția Branea se îmbolnăvește (previzibil) de covid și nu mai poate veni în România să-și lanseze cartea și să elucideze misterul castelului. O roagă, așadar, pe Anda să scrie în locul ei povestea, deși doctorița o prevenise că nu este scriitoare, iar experiența în sine nu o interesează din cale-afară. Totuși, fragmente întinse de text din calculatorul doctoriței ajung să alimenteze partea a doua a romanului. Convenția străveche a manuscrisului găsit e neverosimilă aici, în condițiile date, cu atât mai mult, cu cât Anda spune mereu că va șterge ceea ce scrie. Cum ștergerea unui fișier este mult mai ușoară decât distrugerea unui manuscris, rămâne neclar de ce aceste foldere nu doar că supraviețuiesc, dar și ajung, cumva, în alt calculator…
Totuși, subliniez că, în sine, poveștile din această parte a doua, alcătuind o adevărată colecție de solilocvii, sunt mai interesante decât cele din prima, în pofida artificialității convenției. „Strunită“ invizibil de destinul care face ca fragmentele destinate distrugerii să ajungă, totuși, în fața ochilor noștri, confesiunea capătă ritm și accente de tip Vica Delcă (probabil, personajul cel mai bine realizat din întreaga proză a Gabrielei Adameșteanu), iar romanul se animă și devine antrenant.
Mai bine realizat decât Provizorat și cu o miză mai mare decât Fontana di Trevi (dar fără să fie la fel de curgător ca acesta din urmă), Voci la distanță tinde să fie un fel de Dimineață pierdută a epocii pandemice. Gabriela Adameșteanu a alcătuit, din tușe și observații de amănunt, o mică frescă a societății românești în timpuri de molimă. Personajele, însă, nu au pregnanța din prozele mai vechi, iar arhitectura romanului conține câteva neregularități. Părțile – citește: solilocviile personajelor – sunt, câteodată, mai reușite decât întregul.