Făcând parte dintre acei scriitori cu o mare disponibilitate în a-și explica și comenta opera, Cezar Petrescu mărturisea într-un interviu cum i-a venit ideea să scrie cartea Miss România – un roman fantezist, parodic și chiar satiric, inspirat de moravurile perioadei interbelice (scrierea a fost inclusă de autor în ciclul romanesc „Satyricon“). Proiectul de roman a fost realizat datorită prezenței lui, în calitate de membru al juriului, la un concurs de frumusețe: „Toate surâdeau suav. Toate înaintau aruncând galeșe priviri care, îndată după ce înceta parcursul, se transformau în îngrijorare. […] M-am gândit la toate iluziile cu care sosise [una dintre concurente] cu trei ore înainte: visul nebun, fotografiile pe prima pagină a gazetelor, autografe, film, glorioasa călătorie în decorul pe care l-a cunoscut numai în filmele fastuoase. […] Am descifrat o mică dramă acolo unde «juriul», cu severitate, evaluase numai proporțiile curbelor, rotunzimea pulpelor, carnația și tenul, biata frumusețe efemeră din care timpul a început prematur să roadă cu gingii lacome“ (Romanul românesc în interviuri, vol. II, partea II, antologie de Aurel Sasu și Mariana Vartic, Ed. Minerva, 1986, pp. 875-876).
Ceea ce l-a determinat pe Cezar Petrescu să reflecteze mai profund, în această împrejurare de superficială mondenitate, a fost tocmai efectul major pe care îl aveau astfel de concursuri în existenţa trecutelor, prezentelor și viitoarelor candidate la gloria trecătoare: „Până înainte de război, frumusețea fecioarelor era sfioasă. Era Cenușăreasa ignorându-se și așteptând Prințul șarmant să-i încerce pantoful fermecat, scoțând-o din umbră și din anonimat. După război, Cenușăreasa a început să viseze destinul marilor artiste de cinema. Se dispensau treptat de Făt-Frumos […] Câte spectatoare de cinematograf n-au părăsit oare în fiecare seară sala de spectacol cu visuri irizate de glorie și de fericire? Prințul Șarmant era detronat de regizorul filmelor; palatul fermecat, de ecran. A fost epoca de incubație. Premergătoare concursului de frumusețe. Când au apărut aceste concursuri, fructul era copt. Organizatorii n-au mai avut decât să întindă mâna să-l culeagă“ (Ibidem, pp. 874-875).
Aș asemăna evoluția scriitoricească a autorului romanului Plecat fără adresă cu soarta candidatelor aspirante la cucerirea diademei de Miss România. Înainte de Primul Război Mondial, frumusețea scriptică a lui Cezar Petrescu era „sfioasă“, debutul fiindu-i cuminte, cu „surâs suav“, pus sub semnul dezrădăcinării și al inadaptării specific sămănătorismului. Apoi, dându-și seama că modelul adoptat, întruchipat de condeiul sadovenian, nu putea să-l scoată „din umbră și din anonimat“, scriitorul ajuns matur a început să nutrească „visuri irizate de glorie“. Prin râvna depusă, el voia să obțină faima avută de Balzac. Mai precis spus, prin intenția sa de a scrie o cronică a societății românești de la jumătatea secolului al XX-lea, Cezar Petrescu nu voia să semene cu Balzac, ci dorea să fie chiar… Balzac.
Autorul Scrisorilor unui răzeș era înzestrat pentru acest proiect ambițios cu o mare putere de muncă și dovedea o efervescență creatoare neobișnuită, dar scria în șarje calendaristice. Om de lume, el se vedea obligat să publice, în medie, două romane pe an, pentru a se redresa din punct de vedere financiar, întrucât acuza asemenea crize pecuniare, din diferite motive. Ce-i drept, nu ajunsese în situația de a-și face, asemenea lui Balzac, o ieșire secretă de acasă, pe ușa din dos, de teama editorilor. După „epoca de incubație“ a romancierului, aceștia apăruseră, în rol de „regizorul filmelor“, și nu aveau decât să întindă mâna, pentru a culege roadele, după semnarea de importante contracte, în vederea editării unor cărți cu mare succes la public. Astfel, Cezar Petrescu a reușit să fie unul dintre cei mai cunoscuți și mai citiți scriitori ai epocii sale. Devenit autor de succes, el a cultivat și literatura de consum, ritmul aparițiilor sale editoriale întrecând, din păcate, perioada de timp necesară gestației creatoare.
Am descifrat o mică dramă acolo unde, „cu severitate“, critica literară evaluase „biata frumusețe efemeră“ a numeroaselor sale apariții editoriale, din care vremea „a început prematur să roadă cu gingii lacome“. În cadrul aceluiași interviu, scriitorul își exprima părerea că nu este nimic de invidiat din soarta unei glorioase Miss România: „A înfrânt toate obstacolele; a fost purtată în triumf, a primit daruri și a semnat autografe recomandând ciorapi și creme de obraz, pudre și parfumuri, purgative și bandaje higienice. A făcut înconjurul Europei. A trecut Atlanticul. Și-a văzut poza reprodusă din față, din profil, din trei sferturi într-o sută de sute de reviste ilustrate. […] Cu fiecare filă ruptă din calendar, entuziasmul mulțimii ingrate a început însă să se răcească. […] Mâine toți vor aclama noua frumusețe de-un an, întorcând spatele reginei de care s-au lepădat./ Nicio fabrică de ciorapi, de pudră, de vax sau de hârtie higienică nu mai are nevoie de recomandația sa. […] se scufundă în anonimat“ (Ibidem, p. 877-878). Miss a murit, trăiască Miss!
Și Cezar Petrescu – după ce a semnat autografe și i-a apărut poza, reprodusă din față și din profil, în reviste ilustrate – risca să se scufunde în anonimat odată cu venirea regimului comunist. Nu i s-a permis să facă înconjurul Europei și să treacă Atlanticul, dar până în Uniunea Sovietică tot s-a dus sau a fost dus. În postura de „Mister România“, a primit daruri, recomandând celorlalți confrați un anumit fel de a scrie, în producție de serie, ca la fabrica de vax. Însă există câteva indicii pentru a afirma că autorul Baletului mecanic nu a avut aceste scăderi morale din convingere sau din simplu oportunism, ci pentru că a fost silit de împrejurări. În situația în care îi stăteau pentru câțiva ani la închisoare trei dintre cele patru surori ale sale, Cezar Petrescu nu avea cum să nu arunce „galeșe priviri“ înspre noua putere politică instaurată.
Adevărata sa poziție față de regimul comunist o putem deduce din ceea ce îi scria sorei sale Aurelia, care ulterior se va stabili în Franța. Într-o scrisoare din 1955, aflată în Arhiva de la B.A.R. a scriitorului, se pot citi următoarele rânduri: „De zece ani, ce fac? Scriu ce nu mă rabdă inima și fac ce nu-mi dictează cugetul. Nu-i destul pentru a mă simți mutilat moral și infirm intelectual? Ce viitor sumbru să mai am la anii mei? Îmi ajunge./ Fii deci fără grijă. Nu-i vorba de niciun abuz de somnifere. […]/ Așa că decăderea intelectuală, dacă va fi cazul, rămâne pe socoteala regimului politico-social, nu pe seama regimului medicamentos“.
Tot în acel interviu, Cezar Petrescu întrevedea și pericolul unei adevărate missomanii: „Anul trecut reproduceam în Curentul anunțul unei inofensive serbări școlare, dintr-un sat înfundat în văgăunile munților, în ținutul Bacăului. Serbarea sfârşea cu joc și cântec, iar asistența avea să aleagă o «Miss Bal, căreia i se va oferi de către comitetul organizator un Miss Buchet»! […] Destul atât, ca să putem profeți de ce moarte prin ridicul se va stinge alarmanta missomanie!/ A urmat Miss Munca, va urma Miss Secera, Miss Mătura și Miss Făraș!… De ce servitoarele să fie excluse de la aceste concursuri, ele, care furnizează anual atâtea exemplare de frumuseți bine și remuneratoriu speculate de amatorii grațiilor feminine?“ (Ibidem, p. 877).
Într-adevăr, la concursul Miss România din 1930, prezentat de Liviu Rebreanu (care a fost și membru al juriului), pe lângă desemnarea câștigătoarelor pentru fiecare regiune în parte (inclusiv Miss Capitala), s-a decernat și Premiul Miss Munca. Dar astfel de profeții, rostite la modul ironic, nu s-au adeverit. În timpul comunismului, abia în 1979 s-a organizat, la Costinești, sub deviza „Muncă, Tinerețe, Frumusețe“, primul și singurul concurs de frumusețe feminină. Până atunci, nu s-au acordat titlurile de Miss Mătura sau Miss Făraș, dar Cezar Petrescu a fost pe aproape cu denumirea de Miss Secera. Dacă astfel de concursuri s-ar fi organizat în perioada dejistă, râvnirea unui titlu precum Miss Secera și Ciocanul ar fi fost în logica firească a lucrurilor.
Cezar Petrescu conchide în respectivul interviu prin a spune că ceea ce le-a făcut să rămână în istorie pe unele femei a fost frumusețea susținută de spirit, de inteligență, de o cultură rafinată – calități pe care nu le poate acorda niciun juriu din lume. Iar aceasta, pentru că „frumusețea plată, inanimată, neluminată lăuntric de spirit e un trist și inutil dar. Un capital mort. E un criteriu de selecție redus la pura animalitate“ (Ibidem, p. 879). În urma unor asemenea reflecții, a fost schițat romanul Miss România, care ilustrează o anumită stare de spirit existentă și caracteristică perioadei interbelice, văzută de romancier a fi drept una a tuturor confuziilor, inclusiv a missomaniei („Epocă lipsită de discreție și de stil. Epoca artei vulgarizate și a frumuseții puse la vot, ca vaca de pripas la licitație“ – Ibidem).
Cu fiecare filă ruptă din calendar, cota lui Cezar Petrescu a scăzut pe scara valorică a istoriei literaturii noastre, dar autorul mediocrului roman Miss România își păstrează locul distinct prin câteva calități pe care nu le pot acorda sau anula critica și istoria literară. El a avut darul de a ști cum se poate închega o narațiune pentru a o face atractivă la lectură. Prin diversele subiecte abordate, Cezar Petrescu a reconstituit problematici cu valabilitate general umană, care țin de drame sufletești ce depășesc cadrul social și chiar istoric. Romancierul în vogă a fost preocupat de modernizarea discursului romanesc, încercând să-l racordeze atât la orientările existente în literatura apuseană, cât și la noile realități ivite în societatea contemporană (apariția tehnicii moderne, nașterea industriei cinematografice, ivirea mitului vedetei de pe marele ecran, precum și, după cum am văzut mai sus, a missomaniei). În toate acestea, l-a ajutat și mobilitatea scrisului, dată de marea lui experienţă ziaristică. „Mister România“ al literaturii din anii ’30 se bucură de o glorie mai îndelungată decât aceea sezonieră a unor „Miss România“ din aceeași perioadă.