Dormi, amore, la situazione non e buona, titlul unui disc din 2007
al lui Adriano Celentano, descrie perfect starea de lucruri din
România și din lume. În ciuda agitației sumbre a planetei, a
conflictelor, dramelor și tragediilor, a catastrofelor și războaielor
în mințile noastre s-a instalat o liniște bolnavă. Trăim într-un
soi de somnolență perplexă, narcotizați și năuci, incapabili să
reacționăm la agresiuni și primejdii. Până la un punct, e de înțeles. Am fost
pregătiți pentru asta. Setea de senzațional a omului, care, pe vremuri, era
satisfăcută de romanele-foileton a căzut în sarcina televiziunilor și a Internetului.
Dacă în urmă cu 20-25 de ani apanajul știrilor cu violuri, accidente,
furturi, fraude etc. îl aveau doar una sau două canale de televiziune și câteva
ziare de scandal, astăzi viziunile catastrofice s-au generalizat. Orice pârț e
însoțit de „Breaking News“, orice ploicică e tratată ca un cataclism, orice zvon
amărât prinde contur de tsunami. Îți trebuie multă rezistență să nu capotezi
în fața asediului neobosit al pseudo-știrilor
și să nu te prăbușești sub greutatea minciunilor
și dezinformării crase.
Încerc, fără spor, să ghicesc în ce
măsură politica editorială a televiziunilor
e dictată de rating sau rezultă din urzeala
sadică a unor păpușari. Probabil că e un
amestec de amândouă. Apoi, mai e și stilul.
Indiferent de temă, de oră și de invitați,
emisiunile de așa-zise dezbateri, sunt o
cacofonie de voci, în care indivizi cu capsa
pusă dau impresia că sunt la un pas de a-și
lua la pumni colegii de platou. Intoleranța
e marca distinctivă a unei epoci dominate
de ofuscați, activiști de partid cu agendă
radicală și paranoici. Poți să stai ore în șir
în fața televizorului — așa cum fac milioane
de nefericiți, pentru care acesta e singurul
lux îngăduit — și n-ai să auzi ceva de
Doamne-ajută. Până și emisiunile culturale,
așa cum sunt, mai rare decât fântânile în
deșert, au intrat de cele mai multe ori pe
mâna fraților și surorilor de la programele
de știri. Tot deflagrații de prostie, tot nebunie,
tot futilitate întâlnești și acolo.
Sigur, vremurile se schimbă. Noul
se digeră întotdeauna cu greutate. Dar
demența nu se oprește odată cu închiderea
televizorului. Ea a devenit normă
comportamentală în orice domeniu al vieții,
și cu atât mai abitir printre creatori. Nu
cred că sunt chiar atât de încuiat la cap
încât să-mi scape „subtilitățile“ din creațiile
prezentate drept „capodopere“ de critici și
exegeți improvizați. Acolo unde ei văd
excelență, eu văd doar mediocritate și lipsă
de originalitate. Ușurătatea de a rosti cuvinte
mari nu provine doar dintr-un apăsat
sentiment de solidaritate de gașcă sau de
generație. Adeseori, ea își are originea în
incultură și lipsă de informare. Când n-ai
habar de ce se scrie în lume — și nici măcar
în propria țară — te minți fără să vrei că
poeziile sau romanele despre care-ți dai cu
părerea sunt nec plus ultra, punctul de
nedepășit al artei universale.
Dar nici măcar asta nu e ceva nou.
De când lumea și pretutindeni, multe
reputații s-au clădit pe fum, pe vorbărie
goală și pe aerul clocit al alianțelor de
conjunctură. Proba cea mai nemiloasă o
constituie timpul. Câte glorii ce păreau
eterne au rezistat după trecerea în neființă
a unor autori statuificați încă de la treizeci
de ani? Le recomand celor ce se umflă în
pene, orgolioși nevoie mare că au produs
o mărgică literară, să aplice următoarea
metodă: să ia lista scriitorilor din generația
anterioară (cei de vârsta mea ar trebui să
se uite la membrii Generației ’60) să vadă
ce-a mai rămas din ei. Nu pun la socoteală
cazurile flagrante de autori impuși de
propaganda statului comunist, de la Ion
Lăncrănjan, Paul Anghel, Dinu Săraru, Paul
Everac, Petre Sălcudeanu la alți ejusdem
farinae. Îi am în minte pe cei care, de bine,
de rău, au dobândit notorietatea prin metode
care ocoleau formulele de validare oficială.
Nu vreau să nominalizez, pentru că nu-mi
propun să aduc jigniri, ci să fac un apel
prietenos la luciditate. Sunt sigur, însă, că, indiferent de nume, concluzia ar
fi aceeași: neant și iarăși neant.
Fără îndoială, mulți dintre ei sunt prezenți în istoriile literare, în
dicționarele de specialitate și în enciclopedii. Alții se regăsesc încă
în manuale și în cursurile universitare. Dar cine îi mai citește cu
adevărat? Acesta e testul, singurul test valabil. Restul e muzeificare
și furt al căciulii. Partea dizgrațioasă e că atunci când îndrăznești
să rostești aceste banalități sar pe tine tot felul de ciomăgari
frustrați, care se grăbesc — cum se spunea pe vremuri — „să-ți aplice
constituția“. Orice critică adresată prezentului e pusă pe seama faptului că
ești depășit, expirat, ticălos. Reaua-credință e atât de înrădăcinată, încât
sinceritatea e echivalată cu nemernicia ce merită batjocorită și împroșcată
cu ouă clocite. Nu mai e loc pentru dialog și confruntare de idei. Cine îndrăznește
să gândească altfel decât tine, trebuie exterminat. Așa s-a ajuns la proliferarea
monstruoasă a opiniilor cu pretenție de legi absolute. Fiecare cu adevărul
lui, fiecare cu limba lui — pe care, de altfel, și piere. Regula dominantă e cea
conținută de vechea și cretina zicere: „Tu când vorbești cu mine, să taci!“
O fi de vină viteza și ușurința cu care părerile noastre pot pătrunde în
cele mai îndepărtate colțuri ale globului? Până la un punct, da. Dar asta nu
ne obligă să fim mârlani, intoleranți, dictatoriali. Ne putem exprima părerile
calm, civilizat — riscând, ce e drept, să nu ne audă nimeni. Pentru că urechea
omului de azi percepe doar urletele și gemetele. Și iată cum avansul civilizației
are ca efect infantilizarea în masă, dublată de o sălbăticire fără precedent.
Trist paradox: formele cele mai înalte de civilizație generează formele cele
mai joase de primitivism…
Asistăm de câteva luni la spectacolul
uimitor ce-l are ca protagonist pe cetățeanul
Lucian Bode, ministru de Interne în guvernul
generalului Ciucă. După ce a fost dovedit și
răs-dovedit plagiator, domnul ministru a
pornit o luptă de gherilă cu Universitatea
Babeș-Bolyai, unde și-a susținut teza, cu statul
care a făcut legi care incriminează plagiatul,
cu jurnaliștii care nu-și țin gura, cu adversarii
politici, ce mai, cu întreg mapamondul. N-am
să intru în detaliile acestei sordide afaceri,
pentru că ele țin de multă vreme prima pagină
a evenimentelor. În ciuda protestelor neobosite
ale dlui Bode, plagiatul său e vizibil și de pe
lună, așa încât se zbate degeaba. Mai devreme
sau mai târziu, sancțiunile ce decurg din
infracțiunea comisă îi vor fi aplicate. Poate
într-o săptămână, o lună sau cinci luni, dar
tot va pierde mandatul.
E de remarcat că vociferările sale conțin
aproape toate cuvintele dicționarului, mai
puțin unul: Schengen. Vocabula e prea dureroasă
pentru a avea îndrăzneala s-o rostească. Ea
îi va atârna ca o ghiulea de ambele picioare
tot restul vieții. N-ar fi nicio tragedie dacă dl
Bode s-ar scufunda în anonimatul de unde
a venit. E însă uluitor că partidul care l-a
înscăunat, PNL, nu-și dă seama că, din
solidaritate prostească cu un hoț (pentru că
acesta e sinonimul perfect al plagiatorului)
se duce la vale cu o viteză nemaiîntâlnită.
Ticăloșiți peste măsură, rupți de realitate,
mai-marii partidului nu văd capcana pe
care le-a întins-o PSD-ul. Momentan,
peneliștii se bucură că aliatul-adversar nu
a profitat de bomba nucleară oferită de cazul
Bode pentru a porni atacuri necruțătoare la
adresa lor. Adevărul e că nu are niciun rost
să-și risipească energia acum, când liberalii
se află sub tirul presei, al intelectualității și
al opiniei publice. Pesediștii se mulțumesc
să adune, filă cu filă, probele unui dosar pe
care-l vor folosi în campania electorală pentru
a-și nimici concurentul. Din cauza lui Bode
și, după cum se va vedea după luna mai, și a
lui Ciucă, PNL va deconta nu doar ulcelele
sparte, ci și pe cele încă neieșite din cuptoarele
olarilor.
E uluitor cum o formațiune
politică experimentată acceptă
să sucombe din cauza a doi
oameni, Bode și Ciucă, și cu
Iohannis, trei. Unde sunt
vocile responsabile din partid?
Unde sunt strategii? Unde sunt artiștii
amvonului ce reprezentau cândva mândria
partidului? La urma urmelor, la ce să te aștepți
când rândurile din față și funcțiile bănoase
sunt ocupate de oportuniști, demagogi și
nulități profesionale? Unde să meargă acești
profitori dacă își pierd sinecurile din partid,
guvern, primării și direcții județene? Cine le
mai asigură bunăstarea și statutul de vedete
în jurul cărora roiesc trepădușii televiziunilor
de știri și ai site-urilor finanțate de afaceriști
veroși? Cum să plece javra hămesită din
măcelărie?
Cam la atât se reduce esența politicii
în România mileniului al III-lea: la gesticulația scabroasă a unor indivizi care,
după ce au pus mâna pe putere, conduc discreționar județe, ministere, guverne,
țara. Populația a ajuns la un grad de demoralizare pe care-l întâlnești doar
la vreme de război. Nu e nevoie să ne bombardeze rușii, o facem cu o nebunească
voluptate noi înșine. Iar din tranșeele lor de nesimțire și cinism, complicii
plagiatorilor, „nerozii“, „spuma înveninată“, „putregaiurile“, „gunoaiele“,
„smintiții și stârpiturile“, „fonfii și flecarii“, „găgăuții și gușații“ ne sfidează
exact cum o făceau și pe vremea nefericitului Eminescu. Din 1881, când
Scrisoarea III a fost publicată în „Convorbiri literare“, până în ziua de azi, ne
învârtim în același cerc sinucigaș al netrebniciei și lașității. Așa că, dormiți,
iubiților, că trezia va fi, oricum, cruntă.