De câteva decenii, Adriana Babeți, împreună cu Cornel Ungureanu, conduc grupul timișorean de cercetare și dezbateri „A Treia Europă“. Cum suspiciunea românească vine din hăurile istoriei și a fost întreținută de fiecare regim politic, nu se putea ca după 1989 ea să nu se manifeste și în democrația posttotalitară, când prima spaimă a multora era legată de mașinațiile menite să rupă țara în două. De aceea, pe fundalul dibuirilor și a confruntărilor de tot felul, anumite părți ale establishment-ului politic și cultural au socotit preocuparea universitarilor bănățeni pentru Europa Mediană drept o nostalgie după dominatorii habsburgici. Dacă exista însă o speranță legată de o altă Europă, era cea motivată de prea lunga adăstare a României în postura de satelit moscovit. Până și Ceaușescu se săturase de ea, începând cu momentul invadării Cehoslovaciei (august 1968). Și chiar dacă a exploatat această premisă în folos propriu, deviind spre dictatură personală, tot distanțare de Moscova era; ceea ce s-a consfințit odată cu vizita lui Gorbaciov la București, la mijlocul anilor 1980, într-o atmosferă de adversitate fățișă.
Deschiderea către Occident a anilor 1990 a evidențiat nevoia românilor de racordare cu Europa. Cum însă hemoragia demografică țintea către orizonturi Apusene mai îndepărtate, inițiativa timișoreană a avut un rol compensator și absolut dezirabil. Și iată de ce. Nu putem, în mod firesc, să știm și să vrem totul în legătură cu Occidentul și să ne ignorăm vecinătățile. Așa că, până să realizeze politicienii dezideratul joncțiunii cu NATO și cu Europa comunitară, universitarii și scriitorii au propus o recucerire a proximității frontaliere vestice prelungite, a Europei Mediane. La Timișoara – grupul „A Treia Europă“, la Cluj – Facultatea de Studii Europene. Ambele formule, intelectuale și universitare, se doreau un pas înainte către integrarea europeană; în niciun caz către demnatelarea statului național român.
Lucrurile dau însă roade în timp. Deși iscat ca proiect cu două decenii în urmă, Dicționarul romanului central-european din secolul XX, coordonat de Adriana Babeți, a apărut abia acum. El întrunește 79 de contributori și discută 256 de romane scrise de 197 de autori în 14 limbi, oferind o privire asupra unei hărți literare de amploare. Decana proiectului îl socotește un „posibil punct de pornire într-o discuție serioasă despre relevanța hărților culturale/ literare în momen tul de față“. Desigur, este și asta, căci 14 limbi și peste 256 de romane marchează dens un teritoriu literar pestriț, unde varietatea înseamnă bogație de resurse. În același timp însă, Europa Mediană rămâne un perimetru flexibil, modificabil în timp ca expresie spațială, asupra căruia s-au exercitat vectori de putere schimbători, dinspre mai multe direcții geografice și exprimându-se în mutații geopolitice redutabile. Nu este de mirare, în aceste condiții, că avem de a face cu un concept cu o geometrie variabilă ce trimite la un teritoriu dintre mări (Intermarium), la o arie geografică străbătută de Dunăre și vertebrată de Carpați din care și România, în integralitatea ei, aș zice că face parte.
Dacă Miezul Europei – de ce nu i-am zice și așa?! – este greu de măsurat, din pricina modificărilor istorice pe care limitele sale politico-administrative le-au suferit, poate că el ar trebui aproximat altfel. La urma urmei, însăși Europa ca atare nu este tocmai un continent, ci o tablă de valori care adună în jurul ei națiuni, țări și cetățeni. Să fie cumva și Centrul European posibil de abordat astfel? Devine limpede că Adriana Babeți și echipa ei de colaboratori sunt de această părere. Și, ca să fie posibilă o estimare, ei propun un sondaj în cultura Europei Mediane pe baza romanului din ultimul secol. Aceasta nu atât pentru că inițiativa aparține unei filoloage, cât fiindcă romanul este o specie literară de mare impact la public, efect care se datorează capacității sale de a surprinde și a exprima, mai comun sau mai excentric, mai pedestru sau mai inspirat, un ethos amplu, vast; poate chiar unul care trece granițele statale și lingvistice, instituindu-se ca o umbrelă transparentă comună asupra unei întregi lumi. Cred că despre asta vorbește Adriana Babeți când, într-un interviu, precizează că romanul este un „«soft» specific al Europei Centrale (ca tip de sensibilitate, mentalitate și comportament)“. Se prezumează, așadar, că există un tip de sensibilitate, de mentalitate și chiar de comportament specific acestui vast perimetru. Ar exista astfel „câteva elemente comune: un sentiment al nesiguranței și precarității cu care e trăit prezentul și e proiectat viitorul…, ba chiar… o mare teamă în fața trecutului care scoate mereu la iveală alți și alți demoni sau noi pagini de infern; o ambivalență structurală; o fragilitate și o insecuritate permanente; o identitate individuală și de grup aflate mereu în criză; o melancolie; un fond nevrotic; un mod ciudat de a rîde și de a plînge“. Și considerațiile continuă în formă interogativă: „Cum să nu fii așa fragil când frontierele țărilor tale au fost mereu vulnerabile, deseori retrasate, ba chiar spulberate, când centrii puterii s-au tot mișcat de la Vest la Est, când ai trăit mereu într-o lume pestriță, hibridă, unde s-au intersectat etnii, religii, limbi și culturi și unde contrastul dintre rural și urban, dintre un tradiționalism aprig și deschiderea cosmopolită era mai intens ca oriunde?“
Rămâne, totuși, o întrebare dacă unitatea sau măcar coerența Europei Mediane este de căutat în nevroză sau, cum spunea Bibó István, în isterie. Stă Intermarium într-un tremolo continuu, rămâne o zonă a anxietății și insecurității eterne? Ori ar trebui identificat în alte stări de spirit? Îmi trece prin minte că Sigmund Freud, Ludwig Wittgenstein, Ludwig von Mises, Traian Vuia (și Aurel Vlaicu și Henri Coandă) sunt, și ei, cetățeni ai acestui mediu, exponenți legitimi ai acestuia, exprimându-l nu mai puțin decât Ana Aslan, decât Bartok Béla sau George Enescu. Desigur, niciunul dintre cei menționați nu aparține istoriei literaturii, dar pornind dintr-un alt punct, dinspre o altă explorare posibilă, rezultatele cu privire la ethosul acestei părți de Europă poate fi, mă gândesc, perceput altminteri.
Că nu se poate pune prea multă bază pe geopolitică în sens restrâns, redus doar la zona asediată a acestei Europe înghesuite din ambele sale laterale, apare mai clar acum, când o parte din ea aparține Comunității Europene, racordându-se la ritmurile occidentale, pe cât îi este cu putință, iar alta rămâne pe mai departe înafara acestei entități. Tot așa, de unde până ieri Ucraina părea definitiv arondată Răsăritului, astăzi bătălia care se dă pentru independența și demnitatea ei este și una care revendică această țară pentru Europa Mediană, de nu cumva de-a dreptul pentru Occident; unul extins, desigur, după rigori comunitare.
Pe fondul unor asemenea dinamici, menținerea pe agendă a chestiunii medioeuropene nu este doar importantă, ci prioritară, vitală. Dicționarul romanului central-european din secolul XX pică la țanc, deși în aparență nu are nimic de-a face cu politica. El diferă de dicționarele similare existente în bibliografia românească (Dicționarul scriitorilor latini, Dicționarul scriitorilor francezi etc.) tocmai prin ceea ce se întrezărește îndărătul, deasupra și împrejurul lui. El dobândește o valoare de instrument explorativ, tot așa cum cuiva interesat de lumea califatului arab i-ar putea apărea impresionanta colecție O mie și una de nopți. Căci oamenii – indivizii, popoarele, civilizațiile – nu vorbesc doar limba cotidianului și nici doar pe cea a științei. Ei își exprimă gândurile, visele și coșmarurile și în idiomul narațiunilor cu valoare estetică. După Adriana Babeți, „aici, în Europa Centrală, romanul a funcționat mai mult ca oriunde ca interfață a unei istorii rele, nefaste, pline de tragism“. Poate că a venit însă timpul să percepem și partea de eroism, de lumină, de aureolare a acestui conglomerat uman care dă profil mijlocului european; ceea ce, prin eșantioanele copioase de creativitate literară, prezentul dicționar facilitează.
Pentru unii, Dicționarul… lasă pe dinafară prea multe nume de romancieri a căror prezență ar fi fost binevenită în pagini. Pentru alții selecția a fost excesiv de largă. Nimeni nu spune însă că o ediție ulterioară nu ar putea aduce corecții fie prin adaos, fie prin eliminare, acestui prim conglomerat organizat alfabetic. Mai insolită apare prezența lui Mircea Cărtărescu în dicționar, știut fiind balcanismul său literar asumat (de la Levantul la Theodoros). Oare toate cărțile prezente în lexicon au relevanță pentru subiect? Câte lucruri despre Europa de Mijloc se găsesc în Locul unde nu s-a întâmplat nimic al lui Mihail Sadoveanu? Poate că nu „cultul impresionist pentru evanescență“ este nota definitorie a acestui roman al cărui erou rămâne Lai Cantacuzin, și nu un Des Esseintes. Dar Lumea în două zile a lui George Bălăiță este central-europeană, pentru că se petrece într-o ambianță kafkiană sau are, pur și simplu, un filon kafkian care contează ca moștenire a unui mare scriitor, nefiind necesarmente și o emblemă centreuropeană? Sunt doar câteva exemple care pot stârni fie nedumeriri, fie reflecții suplimentare.
Mi-ar fi plăcut să știu mai clar cum s-a stabilit lungimea fiecărui articol și care era structura acestuia. Mi-ar fi plăcut să existe și o apreciere valorică care să acroșeze instantaneu cititorul (marcarea fiecărui roman cu un număr de stele, după impactul său critic și de public, pentru care există, în cele mai multe cazuri, niște repere abordabile). Mi-ar fi plăcut ca bibliografia fiecărei voci a dicționarului să trimită și la unul sau doi comentatori calificați, adică la literatura critică – sinteză, studiu sau articol de presă – care a rezonat cel mai bine la cartea discutată; de acasă, nu doar din ce s-a scris în limbile de circulație recunoscute. Ar fi fost grozav să știm cât de asemănător citește Adriana Babeți și, de pildă, Laura Cheie (sau oricare alt merituos colaborator). Dacă o listă a reperelor de lectură s-ar fi dezvăluit, puteam învăța și noi, publicul, câte ceva din practica unei critici care nu se resemnează cu impresionismul integral.
Deocamdată, cartea este însă binevenită așa cum e.