Poeta Doina Uricariu a pregătit cu tenace atenție la detaliu o antologie a liricii personale: Vindecările. Opera poetică, ediție realizată de Doina Uricariu și Daniel Corbu. Este vorba de două volume masive, apărute în Colecția Ediții Critice a Editurii Princeps Multimedia de la Iași. Primul volum, de 534 de pagini, se deschide cu un Portret de Al. Paleologu, intitulat Fata colonelului, urmat de un Studiu critic de Paul Gorban, oferindu-se astfel câteva chei de acces la poemele din Vindecările (1976), Jugastru sfiala (1977), Vietăți fericite (1980), Natură moartă cu suflet (1982), Mâna pe față (1984), Ochiul atroce (1985), încheindu-se cu un Itinerar bio-bibliografic realizat de către poetă, cu texte selectate din receptarea critică de care s-a bucurat autoarea și cu studii critice semnate de Irina Petraș, Iulian Boldea și Delia Muntean. Cel de-al doilea volum, de 514 pagini, se deschide cu o prefață de Ioan Holban, urmând selecțiile de poeme din Institutul Inimii (1995), Puterea Leviatanului (1995), Inima axonometrică (1987-1998), Inima axonometrică (2002) incluzând poeme din Într-un câmp de anason, O radieră electronică și În grădina de măslini, Cartea de sticlă (2015) cu poeme selectate din Să locuiești într-o lupă, Vecinul meu Walt Whitman și Inedite (2021-2022), pentru a se încheia cu o Postfață de Mihai Cimpoi, un studiu critic de Livio Dimitriu, o selecție de Referințe critice și o bogată Iconografie, cuprinzând fotografii din arhiva personală, fotografii de familie, dar și de la evenimente culturale. (Ceea ce nu face din Vindecările o ediție critică!)
Poezia Doinei Uricariu se desfășoară în permanență pe două tărâmuri. Sunt două lumi între care nu balansează, nu migrează, ci pe care le locuiește simultan. Nu este străină în niciuna din aceste lumi și pe niciuna din ele nu o iubește mai puțin. Mai mult, ele se multiplică, curgând una din alta, miraculos: copilăria și maturitatea, satul și orașul, patria și a doua patrie, iubita și mama, moartea și viața. Fiecare din ele este explorată cu prospețime reînnoită în fiecare nouă carte. Chiar dacă, firesc, perspectiva se schimbă, tonul devine mai grav, odată cu maturizarea privirii, fără a fi redundante, aceste lumi capătă, în etapele de creație ale poetei, inele de creștere. Echilibrul în acest straniu joc al bilocației este dat de un axis mundi personal care, în poezia Doinei Uricariu, este figura tatălui.
O constantă a acestor tărâmuri ale Doinei Uricariu este manifestarea lor fie în formă luxuriant vegetală, fie ocrotitor acvatică. Ambele, în fond, semnifică o întoarcere la inocență, la siguranța copilăriei și la cea a pântecului matern. Această imersiune în mările de iarbă sau în valurile mării e un botez prin care sunt transfigurate realitățile, sunt însemnate cu limbile de foc ale poeziei, primind o viață nouă. Tablouri, crâmpeie de viață la țară, la București sau New York sunt unite de această fluiditate a lujerilor și talazelor ce le caută, le cotropesc, apropriindu-le. Pentru a le face suportabile, locuri/lumi în care să poată viețui, poeta nu le îmblânzește după modelul lui Antoine de Saint-Exupéry, ci într-o manieră proprie, prin care acestea devin familiare, liniștitoare pentru locuitoarea lor. Apele, valuri, lacrimi, rouă, stropi, dar și lapte și miere, infiltrate în poemele scrise într-o viață de om, se unesc într-unul din principalele simboluri ale Vindecărilor, leviatanul, care apare, deloc surprinzător, într-un volum dedicat ipostazei maternității, nașterii. Firele de iarbă, florile de tei, de salcâm, clopoțeii de munte, crinii, grâul, bobul, sămânța, lanurile, troscotul și căpițele, lanul de anason, grădina de măslini, mărul cunoașterii, se adună cu toate semnificațiile lor într-un alt simbol, jugastrul. Sigur că, deja din această amintire a elementelor constitutive ale celor două simboluri ale lumilor poetei, se prefigurează o nouă arie tematică a liricii sale de maturitate, religiosul, mai mult decât tema sacrului sau temele biblice, spirituale. Și aceasta este o caracteristică a poeziei Doinei Uricariu. De multe ori sunt urmărite doar pentru valoarea lor literară aceste teme, mai cu seamă de către poeții cu pregătire teologică, ori în cazul Doinei Uricariu aceste teme sunt exploatate riscant: nu doar pentru valoarea lor poetică, ci și pentru semnificația lor creștină, fiind o mărturisire, discretă, a poetei.
De la irizările stănesciene din poemele de început la personalele poeme-interogații din Inedite, Doina Uricariu a parcurs un drum ca o Scrisoare de iarnă: „Chiar am plecat la un păgân îndemn,/ și-am luat fără să știu lumina/ să mi se ierte neștiința, vina./ În tot ce facem poți afla un semn,/ un mușuroi în sine e colina,/ necropola în care mai tăcem. (…)“.