Ioana Diaconescu:
„Să cunoască toți cei care au venit la lupta cea bună, aspră, strîmtă și ușoară, că au venit să sară în foc dacă primesc să locuiască în ei focul cel nematerial. Să se cerceteze fiecare pe sine și numai după aceea să mănînce din pîinea aceasta amestecată cu ierburi amare și să bea din paharul acesta amestecat cu lacrimi, ca să nu-i fie spre osîndă.“
(Sf. Ioan Scărarul, Scara Dumnezeiescului urcuș, Cartea despre nevoințe, Cuv.I,17)
Aproape o legendă: o copie păstrată în arhiva Centrului Național al Cinematografiei din Franța a filmului artistic Și va fi…, pierdut într-un incendiu și salvat ca printr-un miracol, a fost înmînată de către oficialitățile franceze, ca un dar, în primul rînd regizorului Valeriu Jereghi (actualul director al CNC din Moldova). Filmul s-a întors acasă după 25 de ani, în 2018 și, după ce a fost proiectat la Chișinău, a fost predat arhivei cinematografice moldovene, recondiționat și digitalizat.
Presimțirea teribilelor evenimente odată cu prăbușirea URSS, declanșatoare a războaielor inimaginabile din Transnistria, Osetia, Cecenia, îl grăbise pe regizor la masa de lucru. În 1991 începea scenariul, iar Franța lansa filmul în 1992 cu titlul Le Pressentiment. La scurtă vreme, selecționat și premiat la Festivalurile internaționale de film de la: Cannes – selecția oficială – pentru secțiunea Un Certain Regard, Costinești – Marele Premiu și Premiul pentru Cel Mai Bun Rol Feminin, Saint Raphael – Premiul pentru Cel Mai Bun Rol Feminin și Karlovy Vary – Premiul After Revolution Est of the West, filmul, la acea epocă, era deja celebru.
Este primul film din Moldova înscris la Festivalul de la Cannes în 1993.
Filmul.
Călătoria inițiatică
Lumea pustie. Peisaj lunar. Cratere. Rîuri de lavă curg la vale, lasă urme cenușii băltind. Dincolo de ecran simți mirosul de pucioasă și nămol, de iad. Lichide vîscoase, pestilențiale. Sfîrșit de lume. În coșmar, o viziune: făptura de o stranie frumusețe, Femeia – zînă, desculță în lutul asupritor. Veșmîntul îi este lipit de trup ca o a doua piele. Senzualitate și inocență. Un murmur crește .Vuiet, urlet de fiară; pămîntul se arată plin de capete, trupurile au rămas în pămînt. Un tanc apare fără veste. Femeia-zînă pășește încrezătoare ca spre singurul semn de viață. Din chepengul deschis, o mînă cu o ramură înmugurită îi face semnul păcii. Înșelăciune. Femeia-zînă, trasă în pîntecele nesătul al tancului; violată cu sălbăticie. Agresorul își aruncă victima în pustietate ca pe o marionetă dezarticulată.
Coșmar. Armate cotropitoare pustiesc Pămîntul. Popoarele din acea parte a lumii sunt zdrobite, piere suflarea omenească. După nimicirea vieții, armatele agresoare ruinează lucrarea omului: case, biserici, zidiri. În înălțimi se rotesc păsări de pradă ce-și pîndesc viitoarea hrană. Și totuși viața va merge înainte…
Reiau. Imagini terifiante. Femeia-zînă, cu puterile ce i-au mai rămas, se ridică. Șenilele tancului transformă în ruine puținele vestigii din pustietate și ostentativ, clopotnița unei biserici dispărute . Murmurul piere, marcînd dispariția tancului agresor. În urmă, valuri încremenite pe pămîntul întunecat. Colinele negre ale singurătății…
Este momentul începutului călătoriei inițiatice, după ce lumea încremenită în gol o păstrează teafără pe femeia-zînă scăpată din ghearele cotropitorului: simbol, totuși regenerator, al popoarelor zdrobite. Tancul, cu tot cu demonii violatori în pîntec, nu poate distruge calea, noul început.
E timpul luminii călăuzitoare. Ea scaldă în raze vindecătoare semne timide de viață. Ca Voinicul din poveste, eroina va trece probe inimaginabile, mergînd spre un liman. Natura – agresivă, dar și blîndă, cu miracolele ei dincolo de orice cataclism, în pofida invadatorului.
Simbolistica expresivă, marcată: tancul cotropitor, violator, lumina călătoare – Ochiul lui Dumnezeu atoateveghetor. Murmurul – benefic sau malefic, vestitor al păcii sau al războiului. Simbolurile sacralității – apoteotice: Maica și Fiul în coliba – biserică – stîncă, vita sacră, ocrotitoare cîndva a Nașterii Sfinte. Limanul izbăvirii.
Moment culminant: întîlnirea femeii-zînă cu Copilul (posibilul ei copil), după trecerea nimicitoare a tancului, în ruinele posibilei ei case. „Am venit acasă“, șoptește ea printre lacrimile durerii și ale bucuriei. Odată Copilul scos din ruine, cei doi vor fi Maica și Fiul: posibilă icoană.
Ei străbat calea inițiatică împreună , însoțiți de simbolica lumină naturală . Eroina va fi de-acum și zîna pădurii înverzite ce i se arată după pustiul din care se salvase. Imagini paradisiace, cadre și componente naturale, trecerea prin pădurea- simbol – al – renașterii. Feerie.
În lumina însoțitoare, se conturează Lunaia, vaca, apariție miraculoasă și salvatoare. Alăturată celor doi: triada binecuvîntată insuflă viață.
Moment culminant: trei făpturi ale lui Dumnezeu pe Pămîntul pustiit, urmate de lumina cea adevărată. Simbolurile mistice conturează finalul salvator al călătoriei inițiatice.
Lumina călătoare va pătrunde treptat în toate mediile naturii: pădure, cîmpie, ținut mlăștinos sau colinar. Calea va duce într-o poiană verde strălucitoare de lumină, întru salvarea celor trei din pustiul apocaliptic, Maica îngenunchează primind acum conturul Fecioarei, în timp ce i se arată coliba-biserică-stîncă, unde strălucește ca un far icoana Mîntuitorului săpată în piatră. Ochii Fiului cercetează uimiți. Prin coroanele înfrunzite bogat trec raze-coroană. Ochiul lui Dumnezeu. Lumina cea adevărată. Aici vor rămîne cei trei. Maica, ingenioasă, va căuta mijloace de supraviețuire, cu bucurie și îndemînare: metode ad-hoc de pregătire a hranei, aratul și semănatul pămîntului pădurii, vînarea păsării de apă, afumarea albinelor sălbatice din scorbură pentru a procura miere.
Întruchipare a feminității, a senzualității neostentative, întrupînd eroina, Maria Ploae străbate ținuturi păduroase. Natura se luminează orbitor la trecerea ei (în lumină naturală, fără trucaje), sînul feciorelnic transpare prin rochia care abia se mai ține pe trupul ferm. Nimic vulgar, nimic banal. Mama, Zîna, Fecioara – creații ale artistei, emoționantă autenticitate. Iubirea care învinge.
Tancul-satană revine; dar din coliba-stîncă-biserică, icoana Mîntuitorului își trimite razele țintind vrăjmașul care în fuga lui încearcă să distrugă sacralitatea locului.
La lumina Lunii, lîngă Fiul adormit în fînul cald ca în ieslea sfîntă, Maica își spune Rugăciunea împărătească…
Tancul-agresor nu se lasă dus din calea păcii, dar soarele nu îl mai rabdă incendiindu-l cu mîna Maicii și prăbușindu-l în abis.
Eroina va fi pe tot parcursul întruparea unei învingătoare din situații-limită, petrecute natural în timpul filmărilor. Alunecarea ei în adîncul faliei stîncoase și efortul cățărării spre salvare demonstrează o reală abilitate și o înzestrare fizică ce îi vor înlesni Mariei Ploae multe scene din iadul unde eroina ar fi putut să piară. Artista săvîrșește astfel un dificil și periculos act de cascadorie. Ea vînează cu arcul ca zeița Diana și întruchipează cu autenticitate vitală ființa-simbol. Ca o nimfă, se hrănește din roadele pădurii și bea laptele crud. „Dresoare“ a naturii sălbatice, se cațără pe arbori seculari și în această natură, în sfîrșit renăscută, Maica și Fiul inventează jocuri și rîd împreună, iar Pămîntul cotropit dă semne de viață . Murmurul revine ocrotitor, ca o concluzie. Lîngă icoana Mîntuitorului săpată în stîncă, Maica poartă broboada sfîntă a Maicii Domnului simbolizată de mătasea albă a parașutei venită, cîndva, din cer. O imagine apoteotică încheie călătoria inițiatică a ființei cu chipul Fecioarei, în murmurul naturii, dar și în zgomotul îndepărtatelor, ultime, răscoliri ale vrăjmașului.
Regizorul
Că acest film are o structură aparte, autentică și originală o spune însuși autorul(regizorul) care nu folosește scheme, concepte dramaturgice sau de imagini; rezultatul va fi o capodoperă a genului alcătuită pe imaginarul autentic al unui artist de mare vocație, în scopul declarat de a micșora distanța dintre peliculă și spectator. Filmul conține dinadins ambiguități, în concluziile episoadelor avînd eroina pe calea inițiatică, pentru libertatea spectatorului de a-și alege propriul final. Filmul nu încadrează subiectul în formula obișnuită. Discreția înlocuiește rostirea cu voce tare, iar adevărul este șoptit, încifrat sau trecut sub tăcere. Ingeniozitatea regizorală creează murmurul ce poate fi ocrotitor, dar amplificat și malefic, dacă se transformă în zgomotul și furia invadatoare.
Eroina imaginată de autor (sub chipul Mariei Ploae) este femeia oprimată de viață, care în pofida tuturor nenorocirilor iubește lumea; ea simbolizează popoarele asuprite. În luptă cu agresiunea armatelor ocupante pe care, cu ochii minții, le vedem stînd la pîndă în pîntecul tancului, ea va învinge cu „arma“ păcii: iubirea. Eroina (femeia-zînă devenită Maica) – va fi construită pe configurația fizică și spirituală a Mariei Ploae. Regizorul a gîndit Modelul pe coordonatele acestei frumuseți expresive, greu de exprimat în cuvinte. Surprinzătoarea apariție a Maicii și a Fiului, avînd alături vita sacră, simbol al Nașterii în ieslea sfîntă, suflînd căldură asupra Pruncului și a Preacuratei Născătoare , iată verosimilul final salvator al călătoriei inițiatice. În final, viața își reia cursul și recunoaștem, cu fior, triada sfîntă., simbolul de la Bethleem.
Eroina
Maria Ploae – în deplină actualitate: războiul – tancul – moartea….
Mărturisire: fiecare zi de filmare – o aventură: mersul, gestica, respirația, diferite de fiecare dată, în acord cu regizorul care a dorit o eroină însuflețită, nu un rol. Femeia-zînă în unitatea fiecărui element al făpturii ei. Un pariu cu sine pentru exigențele autorului unui film – eseu – poem – meditație. Totul peste rolurile jucate pînă acum, atît de creativă în acest tulburător poem cinematografic.
Ca o încununare, ilustrația muzicală de excepție a Ludmilei Jereghi, împletită cu sugestiile autorului, creează atmosfera copleșitoare a unui sfîrșit, dar și a unui început de lume. Imaginea realizată excepțional de Vivi Drăgan Vasile întregește cu perfecțiunea ei o capodoperă a artei cinematografice: Presentimentul lui Valeriu Jereghi.