Acesta e numele unei străzi din cartierul Drumul Taberei, foarte aproape de strada pe care locuiesc. Este un nume absolut anodin, despre care oamenii nu se întreabă ce înseamnă, cui a aparținut și așa mai departe. Nepăsarea noastră e proverbială și nu se dezminte. Tocmai de acea mi-a venit ideea de-a face un sondaj pentru a vedea dacă măcar unu la sută din cei care domiciliază acolo, știu cine e fata care i-a dat străzii acest nume. Evident, nu am făcut aceasta într-un mod profesionist, dar pe câțiva tot i-am întrebat. Stimații concetățeni au ridicat din umeri. Unii chiar s-au scuzat. Uite că nu știu cine-i, o să mă interesez… Atitudinea lor este semnificativă pentru toată societatea românească. Nici nu mai are rost s-o comentez. Oameni cu pretenții, oho, habar n-au cine a fost Ruxandra Mihaela Marcu, fata născută în 1968, care a murit în ziua de 21 de decembrie a anului 1989. A murit pe 21, având 21 de ani… Este ceva cutremurător care pe mine mă desființează. Mi-e rușine că încă mai sunt în viață. De ce mai trăiesc dacă fata asta a murit atât de tânără? De la sine înțeles, nu noi ne hotărâm destinul, nu noi socotim cât mai ne e dat să umbrim acest pământ. Dar sunt momente când te revolți și nu mai admiți această mare nedreptate demiurgică. Dacă fata de care vorbesc a murit atât de tânără este o mare suferință în fața căreia suntem dezarmați. Dar faptul că după ani și ani numele ei a fost dat unei străzi, mi se pare o ironie de nesuportat. Și mai mult de atât, nimeni sau foarte puțini dintre cei care locuiesc pe strada respectivă să nu știe cine e persoana. Ne-am obișnuit ca anumite străzi, cartiere, bulevarde etc., să poarte numele unor personalități, savanți, oameni politici, diplomați, sportivi etc. Când apare însă cineva fără rezonanță ne mirăm sau nici măcar de atât nu suntem în stare. Fata asta a murit, chipurile, pentru ca noi să trăim mai bine. Mă gândesc însă, că poate e mai bine că oamenii nu știu cine e. Și aceasta din motivul că sunt destui care consideră că sacrificiul ei a fost inutil. Aici e buba. De ce, la urma urmei, a murit Ruxandra? Am fost în Cimitirul Eroilor Revoluției și i-am văzut mormântul. Am și scris un roman în care ea apare ca personaj, dar nu asta contează. Dacă Ruxandra ar fi trăit acum, nu știu ce ar fi făcut. Aparținea categoriei noilor îmbogățiți sau îngroșa gloata nefericiților care continuă să-l regrete pe Ceaușescu? Ar fi oferit supeuri îmbelșugate, precum Ana Maria Prodan, sau, dimpotrivă, ar fi deplâns faptul că pachetul de unt s-a scumpit cu peste 50 la sută? Nu am de unde să știu care ar fi fost destinul ei. Sunt clipe când spun că a murit de pomană, ceea ce este cel mai trist. Sunt însă momente când consider jertfa ei salutară. Aceia care regretă că nu mai avem, de exemplu, fabrici în țară, că banul public a fost jefuit într-un mod criminal, ar trebui să primească un anumit răspuns. De acord, ceea ce s-a întâmplat în țara asta de 33 de ani încoace este incredibil, dar ce ar fi fost România dacă regimul de tip ceaușist se perpetua și după moartea naturală a dictatorului? Păi, eram precum nord coreenii. În locul unde acum sunt Mall-uri, ar fi fost centre de distribuție a mâncării unde ne-am fi dus dis de dimineață pentru a ne primi rația pe ziua respectivă. Acolo, în strachină, am fi avut fasole, cartofi, și eventual niște bucățele de carne, învelite în albușul unui ou. Dacă la desert ni s-ar fi dat marmeladă cu macaroane, am fi fost încântați.
Suferim deseori că nu avem destin și că trăim chiar prea mult fără să fi făcut în viață ceva semnificativ. Cei mai mulți se consolează cu gândul că au un copil pe care l-au crescut și în felul acesta se vor justifica la marea judecată. Doar că destinul e ceva de neînțeles. Ce contează 80 de ani? Ai trăit ca o moluscă și de ce ai trăit? Nu mai bine, la 30 de ani, trăgeai o beție sublimă, după care te duceai să-i iei la bătaie pe toți aceia care până atunci te-au jignit, te-au umilit, și-au bătut joc de tine? După care te omorai și tu… Viața care nu e închinată Domnului este pierdere de timp. Dar închinarea aceasta trebuie făcută cu maximă nevoință. S-a spus despre eroii lui 1989 că s-au jerfit pentru libertate. Cuvântul acesta nu contează. Dacă ești secătură, poți să spui despre ei că au murit pentru corupție… Dar nici o moarte, până la urmă, nu e de prisos. De aceea, tinerii de atunci care acum ar fi fost oameni maturi, plictisiți și dezabuzați, au avut pentru o fracțiune viziunea celuilalt tărâm. Dincolo de ura pe dictator, era deschiderea spre ceva indescriptibil. Așa au făcut pasul spre altceva. Exact ca în cazul beției sublime care te scoate din chingile meschinei identități. Sihaștri mari duc până la ultimele consecințe viața lor profund nevoitoare. Dar eroii, martirii, poeții, bețivii, vai, se duc pe lumea cealaltă printr-o detonare formidabilă. Plesnește carcasa împuțită și se ridică spre azur ca niște înaripate strălucitoare. Mă duc acum să-l întreb pe un vecin dacă știe cine a fost Ruxandra…