Poeme de Péter Demény
Somație
1.
Nu mai scrie poezii de dragoste tâmpite,
mi-a zis un prieten care și-a clădit imaginea
pe faptul că el spune adevărul frust,
dar adevărul frust e că eu sunt îndrăgostit,
de aceea scriu poezii de dragoste tâmpite,
floarea-soarelui se întoarce spre soare, asta
am făcut, și dacă nu ești capabil să
te rănești îndrăgostindu-te, atunci
lasă-mă dracului în pace.
2.
Nu mai scrie poezii de dragoste tâmpite –
ce ar fi trebuit să spun? Da, să trăiți?
Dar nu mai suntem în armata
oamenilor de lut care nu puteau face nimic
împotriva ordinelor cât de inepte,
suntem în viața în care ordinele
le primești de la un alt
comandant, deloc mai milos
decât acela din armata reală, dar cu puteri
incomparabil mai mari.
3.
Nu mai scrie poezii de dragoste tâmpite,
dar ce sunt eu? Un om îndrăgostit
care este ahtiat după dragoste.
Asta sunt. Și care își arată
pieptul să-l nimerească lumea.
Și chiar asta ai făcut, prietene,
dar nu m-am așteptat la asta de la tine.
De obicei, când cineva te roagă
să-l omori, te gândești
totuși o silabă măcar. Tu nu te-ai
gândit și-mi pare rău.
Poeme de Ștefan Damian
1.
Crezi dimineaţa existenţă nouă
înghesuită hoţește în ziua
lacomă să o mistuie. Te vezi
la capătul ei un zâmbet
de seceră într-un lan aproape copt.
Până atunci cauţi să scapi de tot praful
pe drumul pe care istoria și-a plâns fărădelegile
și le va plânge
împodobite cu frunze de laur.
Știi că în jurul coloanelor frânte ale statuilor
priveghează doar vântul.
Simți trecutul înfipt ca un steag
în dimineţile mereu mai stinse
în voalul mai complicat
al unei renașteri care întârzie să bată în geam.
2.
Ceaţa te taie
ca vâslele ce mișcă nisipul
când valul lipsește.
„Așteaptă!“ se strigă de pe un mal invizibil.
„Nu toate zidurile se lasă înșelate
de toamnă
în același moment! Și nu se scrie pe ziduri
un singur slogan smuls odată cu limba. Nici
toate cărările sunt întotdeauna deschise:
mai adesea sunt doar închipuiri
trasate pe o hartă din creier. Să nu te încrezi
în cele văzute: realitatea
este mereu alta
decât cea pe care crezi
că ai atins-o cu mâna!“
3.
Cum nu se potrivește pasul Ei
cu al nostru! Întotdeauna trece prin orice fantă
să strângă lumina de gât cu un laţ de mătase
să o coboare într-o clandestinitate
fierbinte.
În tălpile Ei e săpată gloria
unui anotimp fără sevă. Se preface
că știe alina durerile. Și le ia
pe toate odată cu cel
căruia i-a zâmbit pentru masca de agăţat pe perete.
Până la urmă
îl așează cu mărinimie
în panoplia cu sfinţi
nepotriviţi pentru mileniul acesta.
4.
Ziua se înfășoară liană
de care încearcă să se agaţe
cu disperarea glorioasă a vârstei.
O împiedică resturi de vise
după o noapte în care singur cu tine
încerci tăria neliniștită
a ierbii.
Rămâi cu ochii aprinși
de luminozitatea ei verde. Se frânge
și se amestecă realitatea
așa cum se frâng și se reașează culorile
într-un buchet.
Fug și revin imagini din care începe să înţeleagă
că tocmai tu ești cel care lipsește
ca și sămânţa
dintr-o floare uscată de mac.