Felul în care debutează filmul lui Alexandru Belc, Metronom, – film care a primit două premii im por tante la Cannes anul acesta, „Un Certain Regard“ pentru regie și „Camera d’Or“ –, relevă o strategie care se lasă citită pe parcurs. Regizorul surprinde basorelieful care alcătuiește întregul ansamblu monumental al Eroilor Patriei, o parte din grupul statuar, pentru ca totul să devină simplu decor pentru o întâlnire între doi îndrăgostiți, elevi de liceu într-a XII-a, Sorin (Șerban Lazarovici) și Ana (Mara Bugarin), o întâlnire tensionată și încărcată de ambiguitate totodată. Nu suntem lăsați să pătrundem pe deplin în intimitatea lor, avem doar ceea ce ne transmit întâlnirile furtive, cele din sala de atelier, cu reproșurile fetei și dezvinovățirea băiatului. Ambiguitatea este fertilă prin aceea că generează scenarii interpretative, iar regizorul ne conduce cu bună știință către o pistă falsă dezamorsată mai târziu, cea a unei presupuse sarcini nedorite pe care băiatul (și familia lui) n-ar fi pregătit să o asume, cu atât mai mult cu cât o colegă îi strecoară fetei că nu mai e ca odinioară când o astfel de poveste îl obliga pe împricinat să se căsătorească. Suntem în 1972, în siajul a două momente istorice importante, momentul ’68 al Primăverii de la Praga și al unei relative relaxări a regimului comunist din România, ceea ce Alexander Dubcek numea „socialismul cu față umană“, și 1971, momentul închiderii acestei ferestre de libertate relativă cu Tezele din Iulie când, după revelația avută cu ocazia vizitei în China și în Coreea de Nord, Ceaușescu se întoarce treptat la stalinismul anilor ’50. Cu toate acestea, tinerii generației ’68 se mișcă în ritmul pe care li-l dictează muzica epocii, a rockului cu precădere, epoca de aur a lui Jim Morrison, Jimi Hendrix și Mircea Florian, a unei generații care a înflorit în Occidentul decadent, generația hippie, pe care tinerii liceeni încearcă să o imite cu o certă grație. Adunați la un „ceai dansant“, la una dintre colegele cu părinții plecați în delegație, gașca alcătuită din elevi ai prestigiosului Liceu Gheorghe Lazăr din București, oferă imaginea generației în blugi care avea să urmeze, fetele purtând rochii al căror tiv sfârșește deasupra genunchilor, bluze colorate strânse pe bust, pandative cu aer exotic și pantaloni evazați, iar băieții de liceu, fără excepție, blugi și părul lung. Se spun bancuri cu Ceaușescu, iar grupul își are rapsodul său, se dansează pe ritmul muzicii lui Morrison și Mircea Florian, în camerele unui apartament generos în epocă, cu o bibliotecă consistentă, se poate face dragoste sau măcar este spațiu de o giugiuleală adolescentină, se fumează, se bea coniac, se servesc gustări în regim de bufet suedez. Și se ascultă muzica pe care o recomandă Cornel Chiriac, transfug care-și mutase emisiunea muzicală „Metronom“ de la Radio România la Radio Europa Liberă, post interzis de autoritățile comuniste, fapt consfințit și de Nicolae Ceaușescu printr-o lege încă mai drastică, legea 23/1971, care decreta drept ilegală frecventarea de către cetățenii români a posturilor de televiziune sau de radio care defăimau regimul comunist din România. În cercul acestor tineri se discută textul unei scrisori de adeziune adresată lui Cornel Chiriac, care urma să fie transmisă de către unul dintre ei, care avea o legătură cu un ziarist străin, spre a fi publicată și în care tinerii își afirmau gustul muzical cosmopolit, dar și dezgustul pentru închistarea regimului prin propagandă și implicit a UTC (Uniunea Tineretului Comunist), care nu ar mai fi fost ceea ce era odată! Adrian Păunescu avea să canalizeze această revoltă și să o aservească regimului cu ajutorul festivalului său folk-rock. Trebuie spus că scrisoarea- manifest este naivă și lipsită de orice militantism, de nerv ideologic, de orizont politic în măsură să amenințe câtuși de puțin edificiul aparent indestructibil al României socialiste din anii de glorie ’70. Privind cu atenție acest tablou generaționist ca tablou de gen, sesizezi artificiul unui glamour occidentalizat, efectele retro estetizante și atent studiate – în cadrele de exterior apar cu atenție dispuse Dacii 1300, posibil un Moskvich, dar și o Lada securistă – și faptul că regizorul nu mizează pe o reconstituire istorică a unor forme de sociabilitate adolescentină în cadrul unei elite intelectuale bucureștene, ci pe o adolescență generică a unei epoci. Paradoxal, dar Liceenii (1987) lui Nicolae Corjos este mai aproape de adolescența acelor ani, lăsând la o parte toate înfloriturile propagandistice, tot așa cum este reconstituirea acestei lumi din Cum mi–am petrecut sfârșitul lumii (2006) al lui Cătălin Mitulescu. Ambiguitatea reapare la întâlnirea dintre Sorin și Ana în apartament, cu reproșul băiatului cu privire la prezența fetei acolo, apoi scena de intimitate și replierea tânărului care pune punct momentului culminant ca moment erotic cu un sibilinic „am plecat“. Apoi, regizorul comută pe o altă viteză cu intervenția Securității, care-i strânge pe toți în apartament aliniindu-i pentru a-i așeza la sediu în bănci, puși să scrie o declarație (auto)denunț. Cum Ana refuză să scrie, în ciuda faptului că unul dintre securiști îl pocnise cu un telefon în cap pe unul dintre băieți pentru a fi îndrăznit să sugereze nu doar o convorbire telefonică, ci și o posibilă intervenție prin intermediul mamei, este trimisă spre prelucrare la colonelul Biriș interpretat magistral și deja tipologic de către Vlad Ivanov. Există aici o demantelare impecabilă a strategiei utilizate de securistul versat ,alternând registrele discursive de la vulgaritatea agresivă la un paternalism onctuos, de la recitarea detașată a legii la argumentul compulsiv al personificării ei de către slujbașul devotat, de la abrazivele sugestii punitive la promisiunile dulci ale unui viitor strălucit.
Și aici Belc are meritul de a lăsa să se înțeleagă în ce constă relevanța ultimului document pe care îl solicită colonelul Biriș cu semnătura Anei, mai precis angajamentul de viitor colaborator al Securității. Oarecum previzibil, Sorin este cel care a trădat plătind prețul plecării sale din țară împreună cu toată familia. O ultimă întâlnire care stabilește acest adevăr și pentru spectator se închide tot cu o ambiguitate, după make love fata se desparte de acest iubit printr-un sec și simetric „am plecat“ care repune în discuție semnficația gestului de adio, dar și un spirit de nuanță care atrage atenția asupra personajului. În fapt, Ana este construită în jurul acestui love story și nu a vreunui deziderat ideologic. Ca și în cazul colegilor ei de generație, rezistența de scurtă durată marchează mai degrabă o opoziție de reflex tineresc ca și a tinerilor din Reconstituirea lui Pintilie, față cu un sistem represiv, deopotrivă absurd și covârșitor, dovadă că relațiile tăticului profesor universitar la Facultatea de Drept din București nu-i servesc la nimic. Momentul de răgaz și interogația „Va ceda?/Nu va ceda?“ își găsesc o rezolvare simplă în tabloul de familie generațională a viitorilor bacalaureați, prefațată inteligent de o discuție în aparté cu colega și prietena la care avusese loc petrecerea, oarecum liniștită de posibilitatea de a da bacul și de a fi lăsați în pace. Tinerii dezinvolți din ultimul tablou ascund sub chipul inocenței, a discuțiilor despre situația socială a personajelor din romanul Ion al lui Liviu Rebreanu, un angajament pe termen lung, asupra căruia au învățat deja să păstreze tăcerea. O serie de scene din film îl amintesc pe Cornel Porumboiu din Polițist, adjectiv (2009) de la finalul de un calm aparent la dialogul dintre comisar, respectiv colonel și cel/cea pe care îl/o seminarizează, și nu în ultimul rând a piesei muzicale alese să dea tonul filmului. În orice caz, Alexandru Belc vine cu lecția învățată de la regizori ai Noului Val, cărora le duce mai departe mesajul și estetica.