N-am mai fost mulți ani cu trenul spre Sinaia. A fost drumul favorit al copilăriei, al adolescenței mele, al tinereții mele. Cel care m-a purtat mereu într-o realitate suspendată, secundă, încărcată de imagini minunate. Poate cele mai frumoase amintiri. Întotdeauna am fost fericită la Sinaia. Și astăzi. Nu s-a schimbat nimic. Deși, unii protagoniști ai stării mele nu mai sînt. În vara asta , m-am suit din nou în trenul care mă duce spre locul în care sînt eu însămi. În care mă eliberez de măști și am curajul să mă ascult.
De curînd, Ion Bogdan Lefter m-a provocat la un dialog altfel. Mini Cafeneaua lui literară s-a mutat pe online. Rareori mă confesez. Pentru că nu prea des cel cu care vorbesc știe să provoace asta cu sens. I-am povestit multe. Nu i-am spus că eram la Sinaia… Poate că transa mea a fost legată și de acest loc. Suspendarea mea între tărîmuri a pornit povești pe care nu le-am mai spus. În jurul uneia dintre ele, ființa mea și tainele din ea s-au reflectat în oglinzi nenumărate. Pentru că … Pentru că… acum ceva ani… M-am suit iar în tren. Spre Brașov. Acolo mă așteaptă Gheorghe Dinică. Dar trenul meu trece prin Sinaia. Mă uit pe geam și-mi dau seama că nu văd mare lucru. Între mine și realitatea de dincolo, se așează liniștite secvențe din trecutul meu. Fragmentele se adună și se lipesc după bunul lor plac, n-am nici cel mai mic control. Doar sentimentul cert că toată fericirea mea stă înșirată în kilometrii aceștia de cale ferată, de șosea, gata să se strîngă, iarăși, în mine. Sînt suspect de calmă din punctul de vedere al celorlalți călători. Ei se luptă să stingă difuzorul din care urlă o muzică latino într-o variantă românească de o tîmpenie fără margini. Nu reușesc. Căldura ne-a topit pe toți, ne scurgem, ne prelingem. E drept, în vagoane nemțești second-hand. Ajung la Brașov, sînt așteptată de un domn amabil, mă urc cu mare greutate într-un aro caraghios, mă cazez, mă spăl, mă schimb, mă duc la teatru, lansez cartea despre Dinică. Îl privesc. Elegant, emoționat, atît de cald… Ne despărțim tîrziu, în noaptea timidă. I-am spus că a doua zi, la prînz, plec cu trenul spre Sibiu ca să mă văd cu Silviu Purcărete și să citim prima variantă la Faust, un spectacol pe care vrea să-l monteze acolo, într-o hală. Ne-am dat întîlnire dimineață, ca să bem o cafea undeva spre Biserica neagră. A doua zi era 8 Martie. Numai noi habar n-aveam. Orașul în sărbătoare. Fulguia ușor. Din niște boxe suite pe cîteva lăzi, glasul lui Adamo răsuna pe strada principală destul de tulburător. „Tombe la neige…“. Nu plîng pentru că nu aștept pe nimeni. Gheorghe Dinică este ușor iritat că nu găsim niciun loc. Nu e chip. Se pregătesc mese festive. Peste cîteva ore se vor strânge aici 280 de femei, doar femei, ca să se sărbătorească. Între timp, apare și o dizeuză. „Dumneavoastră nu aveți liber azi?“, întreb și eu ca să leg o conversație. „Eu sărbătoresc prin muncă, stimată domnișoară.“ Și eu tot prin muncă, că doar nu mă lăfăi în patul meu de acasă. Nu i-am mai spus.
Undeva, între cer și pămînt, pe esplanada din centrul Brașovului, Gheorghe mă întreabă dacă nu vreau să-mi joace Nepotul lui Rameau. Nu mai știu cînd am spus da. Îl privesc. Îl ascult fără să respir. Textul curge perfect. „Acum intră Marinuș… acum se învîrtesc oglinzile…“ Și eu împreună cu ele. Joacă doar pentru mine. Îmi explică. Amestecă didascaliile cu replicile. Se strecoară printre fulgii mari… Îi pomenește pe David Esrig, pe Marin Moraru, pe Gellu Naum. Cît îi iubește… Sînt într-un carusel al iubirii. În oglinzi se vede asta.
Mă urc la amiază în acceleratul de Sibiu. Verific de vreo cinci ori. Clasa întîi??? Totul este delabrat, canapelele căzute, o mizerie și un miros destul de greu de descris. De ziua femeii, cei trei bărbați cu care mă găsesc în compartiment simt nevoia să facem dialog, ca să nu mă simt singură-singurică. De unde vin, unde mă duc, întrebări și mirări uzuale. Au fost așa de drăguți, și în general cam de aceeași părere cu mine, încît m-au lăsat să mă cert individual cu conductorul. N-au intervenit, din politețe, desigur. S-au amuzat copios, ca niște bărbați adevărați, după plecarea acestuia, de furia mea și de formulele ce țîșneau din ea: „ce sîntem noi, cartofi să ne prăjiți, ouă să ne fierbeți, s-a hotărît S.N.C.F.R.-ul să ne extermine ca la Auschwitz ca să scape statul de plata salariilor și pensiilor?“ După ce m-am asigurat de solidaritatea masculină, mi-am găsit un loc în altă parte. Singură. Deși geamurile erau cumplit de murdare, am reușit să mă bucur de splendoarea nobilă a Făgărașului acoperit misterios, pînă la jumătate, de zăpadă, de blîndețea peisajului divin pe care îl străbăteam în ritmul unei locomotive neelectrificate, în aburii ei care se amestecau cu ceața dinspre munte. Am coborît la Sibiu. Trebuia să mă întîlnesc cu Silviu Purcărete și să stau pînă a doua zi. Uneori, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din tîrg. Chiar dacă acesta este un burg medieval. Valul de reproșuri – de ce naiba mai ai mobil dacă îl ții numai închis? – alterna, ca în dușurile scoțiene, cu vorbe bune și calde de bun sosit. Bref. Vestea morții Doctorului, prietenul lui Silviu de la Rîmnicu Vîlcea, a aruncat în aer planurile noastre, cu „Faust“ cu tot. Lucru pe care s-a străduit să mi-l comunice telefonic, ca să nu mai fac atîta drum degeaba. După doar două ore, mă găseam într-o Dacie veche, cu un set motor nou-nouț. De aceea, nu puteam depăși 60 de km pe oră. Nu mai aveam nicio altă variantă să ajung la București, decît să mă întorc, din nou, la Brașov și să iau de acolo un tren mai departe. Dacă totul decurgea normal, puțin după miezul nopții aș fi fost acasă. Viteza mașinii, asupra căreia fusesem avertizată, nu mă deranja aproape deloc. Frigul, însă, mă anula. Silueta neagră a munților se cățăra acum agresiv pe biata noastră Dacie neputincioasă. O defecțiune nedepistată de șofer făcea ca în mașină să fie ca într-un cavou. Blestemul conductorilor apostrofați de mine prin trenurile supraîncălzite mă ajungea neînchipuit de repede. Extremele pot crea și senzații tari. Pentru unii. Pentru mine, doar panică. Nu-mi mai simțeam deloc corpul. Oprim la o benzinărie luxoasă și încep să-mi pun pe mine, în văzul tuturor, unele peste altele, toate lucrurile din valiză: două perechi de ciorapi lungi, una de șosete, pijamaua, tricourile, pulovărul, basmaua și căciula peste. Chiar și fusta mea elegantă, pe care mi-o pregătisem pentru cina de la celebrul restaurant sibian „Împăratul Romanilor“. Au trecut trei ore, am ajuns în gară la Brașov. Ora 19 și 50 de minute. Un tren tocmai plecase, altul, internațional, de la Budapesta, ar trebui să sosească la 20.30. Se anunță o întîrziere de patruzeci de minute.
Sînt singură în holul unei gări incredibil de neprimitoare. Sînt împodobită ca un pom de Crăciun. Nu mișc.
Am stat mai bine de o oră în picioare, paralizată de frig și îndelung studiată de privirile trecătorilor. Făceam parte deja din decor. Un aurolac a încercat să lege niște vorbe, m-a ciupit oarecum de fund și m-am bucurat că nu a făcut, în cele din urmă, pipi pe mine ca pe o statuie în mărime naturală. Nici acum nu știu cum am ajuns pe peron și cum m-am suit în tren. În fine, vagon curat, civilizat, nemțesc, de la second-hand… Singură în compartiment. Mă așez, nu mă dezbrac. Nu simt decît fierbințeala lacrimilor de pe obraji. La Predeal realizez că sînt vie. Pe hol, pustiu. Nu văd niciun chip, aud numai niște voci, conversația prețioasă pe care o doamnă o poartă cu un domn. I-a explicat că transportă marfă din Ungaria, de unde o ia, cum o cară, cum o suie, cum o coboară. Brusc, dialogul se oprește. Doamna scoate un fluier din mînecă și începe să cînte, plimbîndu-se de colo-colo, în lungul culoarului gol. „Păsărică, mută-ți cuibul și te du…“, „La căsuța albă, sînt atîtea flori la ferești, dar cea mai frumoasă floare ce-mi apare, tu ești!“, „Ciobănaș cu trei sute de oi“…Își curmă la fel de brutal repertoriul, așa cum l-a și început, și înnoadă povestea cu marfa din Ungaria. Pe semne că cineva a agresat-o verbal de la capătul culoarului. Un noian halucinant de înjurături birjărești s-a năpustit și în urechile mele. La fel de firesc și cu același ton important își reia discursul de unde l-a lăsat. Aud și vocea bărbatului care susține patetic că este cel mai elegant tip din România pentru că milionarii au bani, dar n-au gust. Nu-l văd. Femeia se sustrage, iarăși, din conversație și începe să cînte din fluier același potpuriu, în aceeași ordine, parcurgînd același traseu. Sting lumina, mă întind pe canapea și-mi trag basmaua pe ochii. Ultima imagine, plăcuța din gara Ploiești-Vest. În urechi, fluierul și melodia cu căsuța albă, cu flori…
Nu puteam să-mi ridic capul, deși țipetele îmi devastau timpanele. Mi-era atît de somn… M-am mișcat. În fața mea, un tînăr caraghios cu un făraș într-o mînă și cu o mătură în cealaltă zbiera din toți bojocii după ajutor. După minute bune, am început să ne deslușim. El mi-a spus că este aproape 2 noaptea și că sîntem la triaj. Eu m-am jurat că sînt întreagă și nevătămată, că nu m-a violat nimeni și nici nu m-a ucis, de vreme ce vorbesc cu el. M-a ajutat să aprind lumina, să mă încalț, să-mi pun toate lucrurile înapoi în valiză. „Mi-a fost foarte frig la un moment dat“, a trebuit să-i explic pentru că privirea lui… M-am bucurat că nu-mi lipsea poșeta primită în dar de ziua mea, de la prietena mea. Și nici mobilul, închis în gară la Ploiești. Pe coridor, nici urmă de fluier sau de vreun tip, cel mai elegant din România. Tînărul, încă buimac, mă ajută să cobor în noapte, undeva, la triaj.
Taximetristul milostiv, singurul care a oprit, mă întreabă unde merg. „La căsuța albă…“, murmur ușor. N-am mai închis ochii pînă în zori.
Nu prea mai dorm nopțile. De ani. Nu doar vara… Poate că starea asta de veghe să fie salvarea mea, de fapt. Stau în poveștile mele uneori pînă în zori. Ca acum. Îmi dau seama că afară încă nu ninge. Că fulgii curg din visul meu cu ochii deschiși. Scriu și văd că e Lună plină. Aha… Mă uit la ea ca și cum aș vedea-o pentru prima dată. Rotundă, enormă, splendidă s-a proptit în gardul meu și luminează curtea, casa mea albă cu atîtea flori uscate la ferești…