Când am vizitat prima dată Muzeul Național de Istorie a României, în 1981, am văzut expusă într-o vitrină verigheta care aparținuse lui Alexandru Ioan Cuza. Tânărul care eram nu putea să rămână decât impresionat în fața mărturiei palpabile că acest om a existat în carne și oase, deoarece artizanul Micii Uniri ținuse pe degetul inelar o verighetă – simbol al „marii uniri“ prin taina religioasă a cununiei. Îl aveam la inimă pe acest domnitor pentru ceea ce știam, din manualele de istorie, ce făcuse timp de șapte ani în scopul modernizării Principatelor Unite. Cele mai importante dovezi mi se păreau a fi acelea legate de faptul că îi prindea pe negustori cu ocaua mică și că, acolo unde boierul l-a scuipat pe Moș Ion Roată, l-a sărutat apoi domnitorul (era perioada antemoromețiană, când contactul țăranului cu autoritățile constituia prilej de mare spaimă). Vederea verighetei mi-a indus gândul că, în căsnicie, purtătorul acesteia nu ar fi putut să nutrească decât tot o mare iubire și o implicită fidelitate față de soție. L-am admirat astfel pe Cuza, fără a mai verifica autenticitatea celor ce știam despre personalitatea sa. Vorba barbiană din După melci: „eram mult mai prost pe-atunci“.
Ulterior, când am citit romanul Prințul Ghica, al Danei Dumitriu, am avut marea surpriză să constat că Elena Cuza nu numai că era înșelată intensiv, ci și că, în noaptea plină de tragism a abdicării, domnitorul a fost surprins de complotiști în pat, în ținută neprotocolară, alături de prima favorită, cu care avea și progenituri, de altfel. În mod logic și protocolar, Doamna Cuza se odihnea în dormitorul ei, dar această stare de fapt se petrecea nu numai în „orele slabe“ ale cuplului princiar. Dându-mi seama că adevărul romanesc este diferit de ceea ce îmi imaginasem eu, am crezut că este vorba despre o falsificare a realității istorice, din pura dorință a Danei Dumitriu de a romanța evenimentele istorice cuprinse între alegerea ca domn a lui Cuza și abdicare. La recitirea, după 15 ani, a romanului reeditat postum, în 1997, mi-am revizuit opiniile despre posibila falsificare a istoriei (chiar dacă a uneia intime) și despre adevăratul Ion Ghica, care mi se păruse până atunci a fi asemenea „monstruoasei coaliții“, pe care o condusese.
Am aflat, tot în acei ani, dintr-o monografie dedicată Danei Dumitriu, că romanciera a studiat documentele necesare scrierii cărții cu o nebănuită rigurozitate, de adevărat istoric: „La Prințul Ghica s-a documentat cu o răbdare imensă. A fost săptămâni la rând la B.A.R. și la alte biblioteci. A exploatat orice informație, unele, rare, în epocă, de pildă cele despre Brătieni. A cumpărat cu bani grei documente, ca să le aibă sub ochi. Se știau puține lucruri pe atunci («oficial») despre 1848, despre culisele lui 1859 și 1866. Dana s-a comportat ca un istoric. Niciun detaliu nu e întâmplător în roman. Am fost cu ea la Ghergani, la fosta moșie a lui Ghica. A stat ore întregi în parcul năpădit de bălării, încercând să refacă atmosfera de odinioară. Dormea cu fotografiile protagoniștilor la cap. Aceea cu Ghica bătrân și terminat o teroriza prin grozăvia ei. Cred că a privit-o de sute de ori. Boala, degradarea fizică, urâțenia o urmăreau și în somn“ (Nicolae Manolescu, În loc de postfață, la Liana Cozea, Dana Dumitriu – Portretul unei doamne, Ed. Paralela 45, 2000, p. 199).
Pentru Dana Dumitriu, romanul istoric a fost o specie de lungă cursă epică, desfășurată în continuitate, pe spații largi narative, care impune o foarte serioasă bază documentară și o fină dozare a energiilor creatoare, pentru a ține interesul cititorului treaz până la capăt. Totodată, romanciera a avut conștiința faptului că studiul istoriei este o profesiune care trebuie foarte bine stăpânită, asemenea literaturii (care însă, dincolo de circumstanțele istorice, are o natură misterioasă și sublimă). Poetica romanului nu s-a confundat pentru Dana Dumitriu cu poetica „rapsodică“ a spontaneității imaginative sau creatoare. Cioran era de părere că lirismul nostru congenital stopează cunoașterea literaturii române în Apus și închipuia – în maniera sa excesivă – soluția drastică de a se interzice timp de douăzeci de ani scrierea de poezie (lucru cu neputință la noi!) și de a obliga prozatorii să scrie în limbajul Codului Penal. Dana Dumitriu nu și-a scris romanul în astfel de limbaj specializat și aplicat, dar a fost foarte atentă la ceea ce a ținut de… legalitatea loviturii de Palat de la 11 februarie 1866, încercând să deslușească firele acțiunii de forță a „monstruoasei coaliții“ prin intermediul ficțiunii.
Dacă, prin citirea, în copilărie și în adolescență, a romanelor lui Alexandre Dumas, am învățat marea (și mica) istorie a secolului al XVII-lea francez, grație romanului Danei Dumitriu am înțeles, la tinerețe, adevărata istorie a jumătății secolului al XIX-lea românesc. Avea dreptate Engels să spună că de la Balzac a învățat mai multe decât de la toți istoricii profesioniști, economiștii și statisticienii la un loc, numai că istoria oficială din timpul comunismului a fost prezentată și predată în mod falsificat de propaganda care se revendica chiar de la acest părinte ideologic. Adevărata istorie era de învățat de la romancieri, precum Dana Dumitriu care, chiar dacă narau o istorie căreia i s-ar fi putut reproșa subiectivitatea abordării (dar a ei nu este astfel), măcar era una scrisă „în marginile adevărului“. De aceea, consider că intereselor ideologice le sunt întotdeauna de preferat narațiunile subiective. Îi datorez Danei Dumitriu înțelegerea acelei jumătăți de secol XIX, foarte importantă pentru destinul modernizării națiunii noastre.
Literatura despre o anumită epocă trebuie citită din două perspective: una care ține seama de codurile culturale ale epocii respective, alta care este atentă la codurile culturale ale actualității. De aceea, la o eventuală (și necesară) reeditare a romanului Prințul Ghica, îngrijitorul ediției va trebui să se ocupe neapărat de traducerea la subsol a tuturor propozițiilor și a frazelor scrise în limba franceză. Cartea s-a adresat, în primul rând, cititorilor deceniului („tragic & grotesc“) nouă al secolului trecut, iar Dana Dumitriu nu bănuia la acea vreme că limba franceză va fi din ce în ce mai puțin familiară românilor. Romanciera nu a făcut decât să respecte o realitate lingvistică împestrițată cu franțuzisme din perioada imediat post-„chirițiană“, așa cum în prezent ne confruntăm cu romgleza, încă neajunsă – ce-i drept – la acel stadiu de hibridare la care se afla franceza („această limbă de cadavre“, cum o aprecia același Cioran). Dar aceste exhibări cosmopolite țin de vocația noastră de a imita, într-un sat globalizat sau nu, în care „consătenii“ își închipuie că dă bine să vorbești cât mai mult în limba universală a momen tului.
Lucrul asiduu la acest roman-frescă a fost pentru Dana Dumitriu și o formă de refugiu în trecut, localizarea temporală postpașoptistă fiind atipică pentru acea perioadă, în care era indicată scrierea romanelor despre „obsedantul deceniu“. De altfel, cele trei volume ale cărții sale – netributare deloc discursului de tip ideologic – au fost publicate în anii imediat pari după apariția ilustrativului roman Cel mai iubit dintre pământeni. Așa cum există, în primul rând, poezie bună sau proastă, scrisă nu neapărat de poeți sau de poete, tot așa apar și romane istorice la fel de bune sau de proaste, semnate nu numai de bărbați, despre care se spune că fac și istoria. Dana Dumitriu a dovedit că excelente romane istorice pot scrie și prozatoarele. Contrar a ceea ce s-ar crede, „mâna care scrie“ Prințul Ghica nu este una fermă, de bărbat care ar putea face și scrie istorie, apropiații romancierei mărturisind despre feminitatea sau delicatețea ființei sale. Dana Dumitriu nu a fost o feministă, ci o femeie respon sabilă și demnă de natura dată ei, asemenea nobleței pentru eroul romanului pe care l-a scris.
În 1979, pe când se apuca de documentarea pentru Prințul Ghica, romanciera îi mărturisea lui Florin Mugur: „Scriu proză de analiză, încercând să mă apropii de formula realismului psihologic pe căi prielnice. […] Mă simt încă un autor tânăr. Cine știe? Poate că pe la cincizeci de ani dau și eu lovitura cea mare! Dacă n-aș crede puțin în asta, n-aș scrie, deși mi-e rușine să-mi afirm o vanitate pe care mulți mi-o vor lua drept neghiobie“ (Romanul românesc în interviuri. O istorie autobiografică, antologie de Aurel Sasu și Mariana Vartic, vol. I, partea II, Ed. Minerva, 1985, p. 874). Dana Dumitriu nu a mai apucat să trăiască cincizeci de ani, dar o lovitură mare tot a dat, prin apariția trilogiei Prințul Ghica, considerată de critică ca fiind unul dintre cele mai importante romane istorice ale noastre. Iar eu îi sunt recunoscător ei pentru că, grație (re)citirii acestui roman, am realizat că Istoria poate fi falsificată și receptată în mai multe feluri. După experiența cu verigheta lui Cuza, trăită la Muzeul Național de Istorie a României, mi-am dat seama că Istoria ne poate fi, arghezian vorbind, apropiată nouă și tot depărtată, logodnică de-a pururi, soție niciodată. Și, chiar „soție“ fiindu-ne, verigheta ar salva doar niște aparențe cerute de protocol.