În 1986, imediat după ce s-a lansat, doi tineri s-au dus să vadă filmul Culoarea banilor, cu Paul Newman. Bine, s-au dus la film milioane de tineri, dar povestea celor doi mă interesează. De fapt, a unuia dintre ei, care declara, mai tîrziu, într-o notiță: „Îmi amintesc cu claritate scena în care un Datejust din oțel poate fi văzut clar pe încheietura mâinii lui Paul Newman, ceea ce părea un Ref. 16200, un exemplar cu un cristal de safir, cu lunetă netedă, un cadran alb și o brățară metalică.“ E vorba despre un ceas Rolex Daytona, care, peste treizeci și unu de ani, adică într-o seară a lui octombrie 2017, a fost scos la licitație la New York (una dintre capitalele licitațiilor mondiale).
Nu știu de la ce cifre s-a pornit, dar ciocănelul consfințește adjudecarea la suma de 17,7 milioane de dolari. Asta înseamnă că pînă aici mai erau amatori care să dea milioane și milioane. 17,7 milioane o dată, de două ori, de trei ori, pac, s-a adjudecat, domnul Aurel Bacs!
Sigur că m-am uitat pe internet la prețul unui ceas care a aparținut unor proprietari anonimi: e în jur de zece mii de euro. Diferența de la zece mii pînă la șaptesprezece milioane și ceva (aproape optsprezece) o face doar faima fostului proprietar? Sau puterea financiară a actualului proprietar? Care se numește, am spus mai sus, Aurel Bacs și nu, nu e român, ci elvețian născut în Elveția. El este cel care a povestit cum s-a uitat fascinat, în film, la secvența cu ceasul lui Paul Newman, fără să-i treacă prin cap că acel Rolex va putea ajunge la mîna lui. (Între timp, peste cîțiva ani, la o ocazie, își va cumpăra un ceas identic, cu care s-a mîndrit o vreme printre cunoscuți!). Licitația l-a ușurat de bani, dar l-a pus în situația de a avea la mînă (sau la îndemînă) cel mai scump ceas din istorie. Ceas care își va petrece timpul în paralel cu altele din bogata colecție a lui Aurel Bacs. Care, prin pasiunea lui, a impulsionat o mare comunitate de colecționari.
Am aflat din „Le Figaro“ că, în 2003, cînd a ajuns elvețianul la Christie’s, ceasurile reprezentau doar 8 milioane de dolari plătiți la licitații într-un întreg an. Zece ani mai tîrziu, cînd a părăsit casa de licitații pentru a-și fonda una proprie, împreună cu soția, licitațiile la ceasuri au scos într-un an 126 de milioane din buzunarele pasionaților.
Nu am aflat dacă-l poartă. Ar fi riscant, chiar cu gardă de corp nu e dificil pentru niște hoți versați să i-l subtilizeze la o înghesuială. Am auzit că există destui posesori de ceasuri scumpe (recte Rolex), care țin exemplarele originale în seif și umblă cu niște cópii la mînă.
Am ajuns, totuși, într-o epocă în care nu prea mai ai nevoie de ceas. Îți spune cît e ora și televizorul, în casă, și afișajul electronic stradal și, bineînțeles, telefonul. Dacă ai telefon, la ce mai ai nevoie de ceas? Poate de un ceas conectat care să te anunțe cînd primești un mesaj pe telefon, să-ți spună cîți pași ai făcut sau cît timp ai stat pe scaun. Ora este ultimul lucru care contează la un ceas conectat, așa cum apelul telefonic e ultima utilitate a telefonului mobil inteligent. În rest, poze, filme, mesaje, emisiuni tv, agendă de lucru…
Ca să fac o paralelă cu amintirea lui Aurel Bacs legată de ceasul lui Paul Newman, îmi aduc aminte și eu de un disc al lui Ștefan Bănică (senior), văzut în vitrina Magazinului Muzica din Arad. Actorul-cîntăreț era fotografiat pe copertă cu mîna la bărbie, suficient cît să i se vadă ceasul. Pe vremea aceea, a avea un ceas era un lux. Nu avea toată lumea, iar cei care aveau îți spuneau cu mîndrie cît e ceasul, dacă-i întrebai pe stradă.
Primul meu ceas a fost cadou de la părinți, cînd am intrat la liceu. Era un Raketa, rusesc (Pobeda era mai răspîndit). Eram mîndru de el, în primele luni mergeam cu mîneca suflecată, ca să fie văzut de toată lumea. Și dacă nu mă întreba nimeni pe stradă, mă întrebam eu: oare cît o fi ceasul? Și, cu un gest accentuat, mă uitam la cadran! Cînd m-a întrebat o doamnă pentru prima dată, m-am emoționat, am roșit și i-am răspuns: „Este ora cincisprezece și un sfert“. „Adică trei și-un sfert?“. „Trei e la țară, la oraș e cincisprezece“, am bîiguit eu.
Ceasurile familiei mele dinspre mamă (cei dinspre familia tatei nu au prea avut ceas, clopotul bisericii din Apateu și cîntatul cocoșilor erau repere suficiente) mergeau întotdeauna înainte. Anticipau, adică, dar nu știu ce și din ce cauze. Ne împingeau în viitor. Primul, un ceas cu cuc, al doilea, un ceas de perete, doar cu pendulă și plumbi, apoi ceasul deșteptător, cu clopoței, tip CFR, toate o luau înainte. (Am notat undeva despre ceasurile care rămîn în urmă că ar fi mînă-n mînă cu nostalgia).
Aproape toată adolescența mea, cînd mergeam cu autobuzul de acasă, din cartierul Bujac. spre centrul Aradului, treceam pe lîngă fabrica de ceasuri (cred că singura din țară). Se numea Victoria. Victoria cui?, mă întrebam. A timpului față de oameni? Eram foarte curios cum se fac ceasurile, cum se reglează. Nu am avut ocazia să o vizitez, am fost duși cu școala doar la uzina de strunguri și la cea de vagoane, alte întreprinderi „etalon“ ale orașului meu…
În schimb, mă uitam minute în șir prin vitrina atelierelor de reparat ceasuri, la meșterul cu o lentilă prinsă la unul din ochi, migălind în mecanismul cronofag. Pînă nu au apărut dispozitivele conectate, am fost, desigur, de cîteva ori pe la ceasornicari, să-mi curețe ceasul, să îl regleze cînd o lua prea mult înainte, să înlocuiască geamul.
Chiar acum mă uit la ceasul meu „conectat“: îmi dă un semnal, îmi spune că am stat prea mult pe scaun, ar fi timpul să mă ridic și să mai fac niște pași. E ora 15.55, afară plouă, îmi zice el, sînt 21 de grade, dar mîine va ieși soarele în La Ciotat, iar maxima va fi de 24 de grade.
Între timp, ceasul lui Paul Newman măsoară înainte, într-un loc sigur, orele, zilele, anii de cînd s-a despărțit de marele actor. Acuși se face o veșnicie.