Să nu vă mirați de întrebarea aceasta, dar a fost pusă, cu decenii în urmă, de un bolșevic fanatic. Sau de un fascist la fel de aprig. Iar ea, întrebarea, nu exprimă decât o neputință incredibilă. Acela care a pus-o simțea că-și pierde mințile și că, deci, nu poate schimba situația. Dar să vedem cum a ajuns această întrebare să fie pusă.
Se știe ce bătaie lungă și nimicitoare a avut în țara noastră reforma învățământului din 1948, când comuniștii luaseră puterea și doar cei naivi credeau că mai pot fi dați jos de unde se instalaseră. Bunăoară, în Facultatea de Litere și Filosofie, literatura și filosofia au fost marxizate, după cum știința istoriei a fost politizată, viitorii istorici fiind obligați să vadă tot ce s-a întâmplat în lume de-a lungul timpului prin prisma luptei de clasă. Studenților de la Filologie le era interzis accesul la autori care fuseseră scoși din biblioteci. Nu învățai decât ce-ți permitea partidul. Dacă voiai să știi mai mult, făceai asta pe proprie piele. Riscai și plăteai pentru așa ceva. Cele care nu au avut de suferit au fost disciplinele din domeniul științelor exacte. Pe politehniști de aceea nu-i durea capul. Structura de rezistență a unei clădiri sau a unui pod este aceeași indiferent de regimul care se află la putere. Dar pe lângă hărtănitul domeniu umanist și impasibilul domeniu tehnic, mai exista și domeniul științelor medicale. Acum e acum. În mod normal, și aici trebuia să guverneze aceeași impasibilitate. Buletinul de analize medicale este constituit prin aceeași obiectivitate și onestitate indiferent de schimbările social politice. Un om este bolnav sau sănătos indiferent de convingerile sale. Hematocritul său nu este influențat de felul cum gândește anumite chestiuni de ordin ideologic sau filosofic, Cu toate acestea…
Am primit de curând o informație care, evident, poate fi fantasmagorică, dar care, așa cum arată, descrie corect până la absurd – da, corectitudinea se poate intersecta la un moment dat cu absurdul, vezi acum corectitudinea politică –, situația din acele vremuri. Un activist de partid de cea mai joasă și înverșunată extracție, care-i ura din toți rărunchii pe oamenii cu carte, iar medicii, de la sine înțeles, știu multă carte, revoltat că aceștia sunt liniștiți în cabinetul sau laboratorul unde lucrează, a avut o ieșire inimaginabilă, cu toate că, având în vedere tensiunile din societate, perfect explicabilă. Ce a spus el? Tovarăși, nu este normal ca un capitalist odios sau un moșier depravat să fie ca mine. Adică să aibă tot doi ochi, două urechi, doi plămâni și o gaură în fund pe unde să-și facă nevoile. Nu este normal și nu este drept. Dacă el e stricat, fiindcă s-a hrănit cu o ideologie ticăloasă, atunci stricarea aceasta trebuie să-l afecteze în totalitate. De ce să se bucure de drepturile corpului de care mă bucur și eu?
Recunoașteți că e ceva halucinant. Iată până unde poate fi împinsă o gândire deformată ideologic. Evident, activistul respectiv a înghițit în sec, fiindcă șefii lui s-au amuzat pe seama pretențiilor sale deplasate. Dar furia lui de a „face dreptate“ și în domeniul medical și deci de a-i scoate pe medici de sub protecția profesiei lor așa-zis neutre nu a putut fi stinsă. Eu, unul, o descopăr cu o stupefacție care mă înfioară. Dar, pe de altă parte, îmi dau seama că în comunism abuzurile au avut totuși o limită. Aceasta spre deosebire de naziști unde conceputul aberant al rasei pure a făcut ravagii. La comuniști dominant a fost conceptul „clasei“. De aici lupta de clasă. De aici conflictul sângeros între clasele sociale. Complexul de inferioritate al celor săraci s-a întors spre cei bogați. Dar la naziști a fost rasa, ceea ce, într-un fel, e oarecum mai grav. De ce? Simplu, deoarece au vrut să pătrundă și în domeniul medical. Lansând ideea populațiilor inferioare, ei puneau sub acuzare nu numai un fel de-a gândi sau conținutul unei gândiri, ci chiar niște particularități somatice, fiziologice, o formă a nasului sau a ochilor, o proeminență abdominală, o hernie, erai pus la zid fiindcă aveai o anumită fizionomie care te făcea să arăți „inferior“. Cei care acum mai au nostalgii față de ordinea nazistă ar face bine să reflecteze asupra acestor aspecte. Aberațiile au atins un nivel înspăimântător. Și acestea nu erau simple deviații ale unui ideolog, ci politică de stat. Când Hitler spunea armatelor sale: Atacați fiindcă de frig mă ocup eu, credea în ce spune. Credea că prin forța creierului său va influența condițiile meteorologice. Faimoasa carte Dimineața magicienilor a lui Pauwels și Bergier, scrisă, nu-i vorbă, demult, este pasionantă prin faptul că prezintă asemenea aberații care așază nazismul sub cupola celei mai nocive mistici. Spunând acestea, nu vreau să privilegiez comunismul și, prin ricoșeu, să se înțeleagă că ar fi fost mai bun. Vreau doar să arăt că în comunism, din cauza unui deficit intelectual, asemenea „salturi“ erau de fapt imposibile. Dacă s-a mai găsit, cum am prezentat, un activist care bătea câmpii, era un caz izolat de care șefii mari râdeau ținându-se de burtă. Cu alte cuvinte, nu-l luau în serios. În schimb, în nazism, bazaconiile unui Hoerbiger, bunăoară, erau asimilate temeinic și se transformau în doctrină operativă. De necrezut!
Ne aflăm acum într-o lume normală și banală, pe care, însă, din când în când, o mai scutură frisoane ale iraționalității. Cum ar fi, de exemplu, războiul din Ucraina. Sau vizita doamnei Pelosi în Taiwan. De ce o fi vrut să-i zgândăre pe chinezi, iar de neînțeles! Evident, nu cunosc dedesubturile acestei acțiuni diplomatice, dar judecata de bun-simț asta mă determină să spun. După Al Doilea Război omenirea a cucerit o platitudine a vieții, care până acum a fost benefică. Utopiile criminale nu mai pot seduce după cum nici mistica colectivă nu mai poate face adepți. Dar, pe de altă parte, nu se știe cât vom putea trăi sub semnul unei normalități șubrede.
De ce să ai tu tot doi ochi ca și mine? Iată o întrebare de-a dreptul hamletiană. Păi, am fiindcă suntem egali. Doar după moarte, dacă va fi ceva, vom ști cine a avut mai multe organe de simț, mai mulți hormoni, mai multe sinapse neurale, vom afla că nu am fost egali, vom ști cine a fost un monstru sau un sfânt…