Fără a asuma tonalitățile înalte, stridente, violente ale protestului deschis și ale satirei sau ale contestă rii virulente, poezia din cea mai recenta carte a Victoriei Milescu, Planeta stă acasă, se construiește pe un discurs critic al realității, luînd act de transformarea realității într-o irealitate aiuritoare, cu apăsate accente suprarealiste, cînd poemul suprarealist „era supraveghetorul“, cum scrie Victoria Miles cu în Noul sistem solar. Aici, deformat de pandemie, totul poartă mască, ca în poemul Orașul poarta mască: pomul „de lîngă casa noastră“, strada, gîzele, cerul, cîinele vecinului, totul e pavat, sub „zîmbetul mascaradei“, cu măștile părăsite ale pandemiei, albe, galbene, negre. Măștile abandonate, scrie poeta sînt ale unei ființe abandonate lîngă o troiță, într-un poem al pandemiei defini tiv instalate într-o lume care a învățat repede să vorbească din priviri, conspirativ, șoptit, înăbușit, gemînd, purtînd stigmatul virusului contagios, retezînd, astfel, temeiurile civilizației comunicării, ale esenței prezenței-în-lume: „Ne spălăm pe mîini de ziua de ieri/ de cea de azi, ne spălăm/ de trecutul prezent, de viitorul trecut/ de cei pe care i-am cunoscut/ lăsîndu-i în urmă, fără șansă, agonici/ ne spălăm pe mîini din lipsă de opțiuni/ de răspunsuri, răspunderi/ ne spălăm pe creier/ redevenind forma pură, primară/ a păcatului inițial, negîndit, nerostit/ marea se spală de corăbiile înecate/ cerul de stelele duplicitare/ de îngerii rătăciți/ aerul se spală de sunetele/ nevropate, vagante/ vine viscolul rostogolindu-ne/ pe banda următoarei umanități/ vrem să o luăm de la capăt dar/ unde să găsim un capăt de început/ să facă din noi alte mașinării/ alimentate cu viață/ de către cineva mai presus decît viața/ viața se spală pe mîini de noi/ moartea, la fel“ (Ablutio).
Masca universală, purtată de toți și de toate cîte sînt, nu poate acoperi, însă, vina lui Pilat din Pont, păcatul inițial. Înainte de a ajunge, abandonată, lîngă troița de la răscruce, ființa s-a spălat pe mîini, curățindu-se de tot ceea ce va fi fost trecutul din prezent ori din viitor, sperînd, zadarnic, la începutul unei noi umanități, pentru a ieși de sub carapacea unei mascarade tragi-comice: „Pomul de lîngă casa noastră/ poartă mască/ strada pe care alerg poartă mască/ toți purtăm mască/ nu știm pînă cînd, pînă unde/ nimic nu mai e sigur, precis, clar/ vorbim înăbușit, șoptind, gemînd/ vorbim conspirativ din priviri/ cerul poartă mas că/ stelele scrîșnesc/ îngerii nu se mai apropie de noi/ suntem contagioși/ putem îmbolnăvi materia, antimateria/ cîinele vecinului și-a înghițit masca și a murit/ drumul ce duce la spital, ori la pia ță/ e pavat cu măști albe, galbene, negre/ fiecare păstrînd încă ră suflarea/ ființei care le-a abandonat/ și ea abandonată la o răscru ce cu troiță/ purtăm mască/ masca nu poartă nici o vină/ doar zîmbetul mascaradei…“ (Orașul poartă mască). În alungarea din lume, cu prinsă în somația „stați acasă!“, se adună toată, drama unei populații care iese din propria paradigmă, în anul 2020. Sînt alungate su fletele „virusate de sentimente umanitare“, într-un haos al planetelor bolnave și costumelor de protecție. Atunci ființa se eliberează din detenția libertății, în amărăciune, umilire, dispreț și țipătul răgușit al cucuvelei, în inutile cătușe: „am cîntat și eu cu voi zi ce cucuveaua/ dar am răgușit/ prea sunteți mulți, mărunți, cărunți/ înarmați doar cu dorința unei zile în plus/ de neînțeles cînd moar tea e cea mai bună ofertă/ timpul s-a retras din rațiuni diplomati ce/ faceți la fel, minunile s-au terminat/ soarele zilei de mîine nu mai are motive/ să urce pînă la voi, dragilor, încătușați inu til“ (Din cauză de viață). E o lume „care trebuie să vrea altceva, strivită sub apocalipsa unei ploi înghețate prognozată abia peste două-trei milenii“, cu zile și nopți traversate de sacii negri și sicrie sigilate, în pofi da poetului care scrie texte „de înduplecat moartea pe planeta albastră“, sechestrat, și el, unde îl „prinde ordonanța militară“. Ființa se mișcă într-un univers carceral, sub mască, la ordinele ordonanțelor emise de militari, în casa-temniță care se poate pără si doar trei ore, pentru o plimbare în curtea temniței ori pînă la primul magazin alimentar, singurul drum permis într-o lume la intra rea căreia scrie interzis, cu decorul năruit al pandemiei, al singurătății pe termen lung din casa-temniță înlocuită, din cînd în cînd și numai la comandă, cu temnița din salonul de spital, cînd nu sînt destule incineratoare pentru cei care s-au vaccinat împotriva virusului iubirii de aproapele și a visului călătoriei, în ironia deschiderii unei cafenele „pe Marte sau pe Jupiter“, dar și după ce, inutil, a stat la adăpost „în așteptarea unui sfîrșit“, pe plane ta albastră, cu chirie „la un bătrîn/ cu barbă albă ce făcea omuleți de zăpadă/ și sufla peste ei să se încălzească“, cum scrie Victoria Milescu în poemul Prin iarnă.
Universul carceral de pe planeta ca re stă acasă și e pasată, ca o minge de fotbal, de la o epidemie la alta, pe care ființa ar vrea să planteze viața de dinainte de viață e, în viziunea exacerbată a poetei, o lume orwelliană, împărțită în temnițe-case și spitale, străbătută de strigătul de a-și recupera acea viață sau de a i se lăsa măcar memoria morții de după moarte, unde singurele vești sînt amînarea unei nunți sau moartea „poetului de la Dunăre“, probabil, Stere Bucovală, răpus de virus, de pandemie („nevăzută, nemaivăzută, doar rostindu-se/ discretă și discreționară/ generatoare de solidarita te și de singurătate“), cu morți care reclamă o lipsă la cîntar. Cu umor negru, autoarea scrie „în emoție“, cum spune Horia Gârbea, într-o frumoasă și pertinentă prezentare de pe coperta a patra a cărții, dar și în registrul unei distanțări critice („A murit vara, pe arșiță/ cei ce s-au strîns în curtea spațioasă/ împodobită, cu flori exotice/ s-au precipitat spre cimitir/ acolo unde a fost dus urgent sicriul/ a murit de covid, așa i-au anunțat/ nu puteți să-l vedeți, nu deschideți/ familia, prietenii stau la distanță cerniți/ se împart pungi cu pomana tradițională/ fratele lui se apropie nevăzut/ Ești tu? Ești bine?/ Da, se aude răspunsul șoptit dar/ mi-au scos inima, plămînii, ficații/ ce am să fac?/ Atunci cînd lucram la magazin/ inspectorii îmi găseau de fie care dată/ lipsuri în gestiune/ acum și Dumnezeu o să-mi reproșeze/ că iar am lipsă la cîntar“ – Lipsă la cîntar). În cele din urmă, poeta înlătură măștile „dar sub ele nu mai e nimeni“, scrie un poem antologic despre concertul de sărbători de la Viena, desfășurat fără public, „cu rînduri de scaune goale“, fără deținuți în case și spitale, dar și rugăciunea sub amenințarea viru sului nevăzut: „La masa Ta de lucru/ sunt și eu/ mai zăbovește asu pra mea/ mai scrie-mă/ cînd ai vreme/ cînd nu Te deranjează nimeni/ mai adaugă-mi o cifră, un indice/ care să mă trimită la subsolul unei/ închisori de hîrtie velină/ foșnind fibră cu fibră/ mai scrie-mă/ cu litere mici, mari, ilizibile/ cu erată în spinare, un codi cil/ dă-mi să beau suferință, cerneala cerului/ vreau să mă așez la coada lungă a iertărilor/ greșelilor de tipar/ adaugă-mi încă o pe deapsă, un vers mai lung/ mai zăbovește-mă asupra unui cuvînt/ nu mă arunca la coș, Doamne“ (Mai scrie-mă).
Victoria Milescu se află, întreagă, în puterea poeziei.