Una dintre întrebările care i-au frământat și continuă să îi frământe pe istorici cu privire la vocația și misiunea lor este care ar fi nivelul optim al raportării profesioniste la trecut. Ce ar trebui să scrie, mai precis: istorii ale marilor personalități, ale popoarelor, ale lumii? Sau ar putea recupera din trecut, în mod legitim și stimabil, și niveluri mai mărunte: biografia unor anonimi, secvențe referitoare la viața unor instituții, secvențe privind afirmări ale mulțimilor prin ieșirea lor din aparenta viermuială și amorțire, elemente din biografia unor personaje umile, istorii ale lucrurilor, ale obiceiurilor, ale extravaganțelor? Astăzi, după mai multe „revoluții“ în câmpul cunoașterii vremurilor de odinioară – care, și ele, au ajuns să „vină“ până în clipa precedentă punerilor în pagină ale oricărui autor interesat de istoria imediată, de procesele istorice abia inițiate sau, tocmai pe dos, continuând trasee îndelungi, uneori de milenii sau de sute de ani –, se acceptă tacit că orice poate fi demonstrat de un istoric mai mult sau mai puțin iscusit, ca făcând parte din istorie dobândește legitimitate ca subiect al istoriografiei.
Nu este deci de mirare că, printre istorii ale animalelor, ale modei vestimentare, ale beției la români etc., poate apărea și istoria vieții unui… bunic matern român refugiat din Basarabia. Ionuț Iamandi devine astfel autorul unei narațiuni care, pornind de la documentele din dosarul de Securitate al antemergătorului său biologic, reconstituie, reproducând și actele oficiale pe care își întemeiază demersul, cu rigoare de istoric, și nu cu condei de memorialist, ceea ce apare astăzi sub titlul De comuniști am fugit, peste comuniști am dat. Povestea unui refugiat din Basarabia. Protagonistul vicisitudinilor este Teodor Carvasile – fugar din Basarabia în clipa când tancurile rusești confiscau pământul moldovenesc recuperat prin voință populară în 1918, – și care a participat decisiv, în 1940 – la sfârșitul României Mari, alături de Ungaria horthystă și de Bulgaria, dar pe care l-a ajuns din urmă, la numai câțiva ani, ocupația sovietică a României deghizată în cooperare antihitleristă și care a durat jumătate de secol, cu peste două decenii mai mult decât însăși viața refugiatului. S-ar zice că este vorba deci numai despre năpasta unei furnicuțe umane ajunsă sub tăvălugul istoriei, pentru că nu a avut nici viteza necesară, nici nu a pus distanța asiguratoare între sine și tăvălugul istoriei. Sau că este o fabulă trăită despre felul cum lumea ta se schimbă, iar membrii propriei tale comunități devin persecutorii și torționarii tăi. Liliana Corobca, prefațatoarea cărții, atrage însă atenția că există și cercuri mai largi ale descifrărilor posibile: „În timpul regimului comunist, orice referire la România Mare și la Basarabia era imediat taxată de cenzură. Și refugiul basarabenilor era un subiect tabu, prin urmare“. În consecință, ceea ce face Ionuț Iamandi este nu doar să evoce statura bunicului insuficient cunoscut, ci și să lărgească efectiv cercul dezbaterilor științifice asupra unor zone îndelung prohibite sau rămase, în orice caz, în afara interesului istoricilor, fie ei oficiali sau neoficiali.
„Nici ficțiune, nici memorialistică,ci documente din arhiva fostei Securități“, mai spune Liliana Corobca. Numai că documentele, mai ales când provin din arhivele foștilor persecutori, nu evocă noianul de vicisitudini și frământări, zbuciumul unei vieți. Documentele sunt o bună și necesară infrastructură a textului istoriografic, dar dacă acesta nu este produsul iscusit al unui profesionist de vocație, documentele… tac; fie și ostentativ, căci discursul lor e „înghețat“ și rămâne, pentru mulți, opac. O declarație în fața unui ofițer al serviciului secret comunist nu este numai ceea ce semnează cel adus în situația respectivă de către anchetator, ci și spaima, angoasa terifiantă, deprimarea în fața întunecării perspectivelor vieții proprii, uneori – de multe ori, de fapt – rezistența la violența sistematică de natură fizică, dar și la deprecierea gravă psihică, la terfelirea demnității.
Ionuț Iamandi face o dreptate istorică bunicului său, Basarabiei nu doar refugiate și hărțuite de România comunistă, ci și prea îndelung și cu spaimă strategică tăcute. Face dreptate și cititorului, care are dreptul să fie tratat cu demnitate de istoric, să nu i se trucheze adevărurile doar pentru că sunt – sau par, într-o anumită conjunctură – neplăcute, suspecte, ciudate, neconvenabile. Dar mai este (mereu mai este!) și altceva: la peste trei decenii de la căderea comunismului s-a configurat o tinerime sătulă poate de evocarea critică a vremurilor totalitare, care nu mai are chef să audă poveștile triste de atunci, deși ele nu au avut încă răgazul de a ieși la suprafață cu tragedia lor integrală. Acolo unde unii ridică din umeri sastisiți sau întorc spatele excedați sunt, nu o dată, maldăre de corpuri sacrificate, vieți pierdute, destine frânte, tristeți persistente peste generații. Nu este prea mult ca piața de carte actuală să restaureze noi și noi parcele din imaginea de ansamblu, dezagreabilă – ca să nu zic mai mult – prin forța lucrurilor. România telefoanelor mobile, a tabletelor și laptopurilor are îndărăt Românii cu pogromuri, dar și cu gulaguri. Va lua timp până când lumea de la noi le va asuma demn și responsabil, smerit și loial, și pe unele, și pe altele. În preambulul unor asemenea schimbări la nivelul conștiinței colective, o carte precum cea semnată de Ionuț Diamandi și publicată de Editura Vremea își are partea ei de merit.